Tabula rasa – iphone-ul finlandezului relocat

A plecat şi „Nokia”… Au mai rămas câţiva. Nu mulţi. Căci, de ar fi să-i numărăm pe cei mari, pe aceia care contează cu adevărat prin poziţionarea pe piaţă şi cifra de afaceri, nu mai strângi nici măcar cât de o socoteală pe degetele de la o mână. Şi, chiar dacă pare că, mai puţini fiind, cei rămaşi îşi vor împărţi o felie mai dolodoaţă, nici aceştia nu vor mai zăbovi prea mult pe meleagurile noastre. Va avea guvernul grijă!

Realitatea este dară cruntă. Companiile străine pleacă din România de parcă ar fi înţelese. Şi nu pleacă pentru faptul că forţa de muncă nu mai este atât de ieftină încât investiţiile să fie atractive (căci, oricât de scumpă ar fi devenit între timp, în comparaţie cu logistica şi costurile de deplasare peste mări şi ţări ale actualelor investiţii străine, ea a rămas de fapt la fel de ispititoare), nu pleacă (doar) din cauza impozitelor tot mai mari, ori a mediului de afaceri tot mai arid, ci îşi expatriază investiţiile şi ca răspuns la sancţiunile politice pe care Europa le dă  Bucureştiului pentru apropierea, defazată ca timp şi circumstanţe, faţă de Statele Unite. Pentru că, prin acţiunile diplomaţiei noastre, care şi-a pus fustele în cap sub felinarul roşu al unchiului Sam, nu doar noi ne-am făcut preş la picioarele Americii, ci, indirect, am târât după noi Europa.

De fapt, putem spune că prin retragerea companiei „Nokia” şi, în curând, a altora, plătim preţul comportamentului de travestit a cetăţeanului Traian Băsescu. Plătim inclusiv pentru instalarea scutului american, care nu ne va aduce nici măcar un sfert din locurile de muncă pierdute la Jucu, în mod cert, Rusia nefiind străină de „deciziile” finlandezilor. Plătim pentru o poliţă a cărei scadenţă era previzibilă. Pentru că nu poţi sta călare pe două „axe”. Să te afişezi ca parte a familiei europene, iar pe partea cealaltă să te vinzi Americii. Acelei Americi din cauza căreia, astăzi, suferă întreaga Europă.

Totuşi, lucrurile trec şi dincolo de linia politică. Mai ales dacă privim în urmă şi dăm un sens nenumăratelor semne de „avertizare”.

În primul rând, trebuie văzut unde s-a rupt echilibrul dintre beneficiile noastre şi câştigurile celor de la „Nokia”. Trebuie însumate sumele pe care le-a câştigat, de fapt, România de pe urma prezenţei finlandezilor. Sau, mai bine spus, trebuie însumate pierderile pe care le-am avut prin facilităţile puse la dispoziţie acestora. Pentru că dacă noi am „câştigat”, şi cam asta indică datele, doar echivalentul a puţin peste 2 000 de salarii, deşi investitorul a promis 15 000 de locuri de muncă, dacă am încasat o ciosvârtă la impozitele locale (venituri mari pentru comunitatea de acolo, dar ridicole faţă de ceea ce a plătit Nokia în Germania, de unde a relocat uzina în parte), atunci avem o problemă cu guvernanţii care au „facilitat” această investiţie.

Ar trebui identificată şi ţara în care a fost relocat, anterior, centrul de cercetare de la Nokia. Primul care a plecat de la Jucu. Pentru că aşa vom înţelege dacă plecarea firmei se leagă de eficientizarea costurilor, de lansarea unui nou produs, un dipozitiv inteligent, cu mult peste posibilităţile telefoanelor produse aici, sau a fost vorba de o decizie politică şi abia apoi de una managerială. Poate că multinaţionalelor li s-au retrâns prea mult posibilităţile pe care le aveau în repatrierea veniturilor, inclusiv la umbra unor firme off-shore, iar răspunsul la toate aceste întrebări îl găsim de fapt în măsurile cabinetului Boc. În felul în care a negociat sau, dimpotrivă, s-a făcut preş în faţa finlandezilor.

Un guvern care pare a nu fi reuşit să negocieze împingerea datei de închidere a fabricii dincolo de iarnă, mulţumindu-se că acţiunea de concediere nu va lăsa oamenii în stradă în plină iarnă.

E drept, executivul a „câştigat” un termen, 1 martie, care „trece” peste iarnă (dacă fabrica era închisă acum, cele trei salarii compensatorii s-ar fi sfârşit în plină iarnă), dar care, în schimb, nu-i cade bine agendei electorale. Şi poate că tocmai această dată impusă de „Nokia” explică acţiunile disperate ale guvernanţilor de a împinge a alegerilor în toamna anului viitor.

Oricum, realitatea nu mai poate fi „cosmetizată”. Nu am beneficiat de cele 15 000 de noi locuri de muncă promise de Nokia. Nici măcar de 5 000. Şi nici nu am ajuns pe piaţa telefoanelor mobile cu un dispozitiv care, având sigla „Made in Romania”, să ia ochii cumpărătorilor. Nu am reuşit să asigurăm celor concediaţi, nu salarii compensatorii vreme de trei ani, cum s-a întâmplat în Germania, ci un fond care să acopere măcar efortul bugetar care se va lega de acordarea indemnizaţiilor de şomaj pentru 2 000 de disponibilizaţi.

Bani pe care îi vom plăti noi prin impozite şi taxe şi nu „Nokia” care şi-a luat averea făcută aici şi o şterge în căutarea unui alte pieţe de „relocare”.