Ne-am ridicat, am strigat; ne vom întoarce în starea de hibernare?
De Cezar A. Mihalache
Si totusi, Raed Arafat nu ar fi trebuit sa demisioneze. Nu, în acel moment! Chiar daca tocmai acest lucru s-a constituit în factorul determinant al iesirii, în sfârsit, a oamenilor în strada. A inducerii de manifestari caracterizate nu de tembelul dans al „pinguinului”, ci de o razvratire sincera.
Si nu ar fi trebuit sa demisioneze pentru ca evolutia evenimentelor ar fi fost alta daca ar fi ramas acolo sa-l înfrunte pe Traian Basescu. Pentru ca, da, demisia lui a determinat iesirea României în strada, dar tara a protestat si nu a obtinut nimic. A fost o stare în care poporul si-a înfruntat conducatorul câteva ore. Dar de câstigat nu a câstigat nimic. Înca. Poate si pentru ca nu a reusit sa-si coaguleze energiile, sa-si gaseasca un lider, liderul pe care îl clamau, singurul îndreptatit sa-si asume aceasta „victorie”, retragându-se discret din fata purgatoriului de sentimente al tarii. Din fata posibilei zvâcniri pe care o produsese gestul lui demn.
O revolta din interiorul sistemului ar fi tinut mult mai mult si ar fi avut efecte politice devastatoare. De aceea, „omul-Smurd” nu ar fi trebuit sa demisionze chiar daca vorbele de mahalagiu ale lui Traian Basescu justificau pe deplin o astfel de decizie. Pentru ca doar cineva din interiorul sistemului, mai ales pozitionat la nivelul esaloanelor de conducere, putea sa-l înfrunte pe presedinte în aroganta acestuia de atot-stiutor. Mai ales ca, la nivelul Sanatatii, de la nivelul „dezbaterilor” pe marginea proiectului de lege al Sanatatii, era evident ca ministrul nu o va face niciodata. Pentru ca tocmai lipsa cuvântului potrivnic deciziilor presedintelui si lipsa de reactie în fata toanelor lui Traian Basescu au stat la numirea acestui alt „yesman” în functia de ministru. Iar ministrul udemerist nu i-ar fi spus niciodata verde în fata presedintelui portocaliu ca deciziile pe care le impune sunt aberante, el însusi fiind parte ca a sistemului cameleonic a politicii. Al omertei din interiorul politicii noastre.
În schimb, putea sa faca acest lucru, de la înaltimea întregii sale experiente profesionale, a realizarilor degrevate de orice implicare politica, tocmai Raed Arafat. Era singurul functionar apolitic dintr-un sistem cvasi politic. Si îsi putea permite sa-l înfrunte pe Traian Basescu si pecinginea portocalie fara a crea convulsii în coalitie. De aceea, este pacat ca a demisonat, trebuind sa ramâna acolo pentru a continua sa lupte cu acela care, ipocrit sau nu, l-a apreciat si chiar decorat cândva. Pentru ca, dupa ce tara va tacea si nu va mai manifesta, vom resimti lipsa poate a singurei rotite anti-sistem care se gasea în interiorul sistemului si care ar fi putut bloca, fie si pentru o clipa, marsul distrugator al pelagrei.
Apoi, retragerea proiectului legii sanatatii de catre Traian Basescu a fost al doilea afront de dupa mazilirea lui Raed Arafat. Si nu a fost doar un exercitiu demonstrativ al lui Traian Basescu, desi prin discursul avut a vrut sa dea aceasta impresie, având si un caracter pragmatic. Pentru ca, în conditiile în care se vorbea de o posibila prelungire a termenului de dezbatere a proiectului cu înca 30 poate chiar 60 de zile, acest lucru ar fi însemnat tot atâtea zile de iesire în strada a populatiei. Si nimeni nu-si doreste tara în strada înca de la începutul primaverii, mai ales când ultimele facturi de peste iarna si noile scumpiri de alimente vor cumula oricum într-o noua nemultumire a maselor.
A urmat afrontul dat prin plecarea din Bucuresti a lui Traian Basescu. Nu discret, ci sub girofarurile coloanei oficiale, tot o forma demonstrativa pentru a ne arata ca nu suntem în stare sa facem nimic nici macar în absenta lui. Pentru a ne dovedi ca în absenta lui „soarecii”, asa cum ne priveste probabil, nu vor avea curaj sa cucereasca „cetatea”.
Iar tristul adevar este ca tara nu a profitat. S-a zvârcolit în câteva reactii, la început promitatoare, dar poate ca asa cum anii de comunism s-au constituit în adevarata „grea mostenire”, teama întrepatrunderii noastre cu democratia reala, tot asa acesti 20 de ani de falsa democratie s-au constituit într-un greu bagaj care a atârnat pe umerii fiecaruia dintre noi în decizia de a iesi si a ramâne în strada.
Evident, se pune întrebarea de ce ministrul sanatatii nu a intervenit pe lânga Raed Arafat pentru a-l întoarce din decizia lui? Raspunsul este simplu: era un om incomod si pentru UDMR, ispititoare fiind si eliberarea unui post la care jinduia inclusiv UDMR.
Apoi, daca nu ar fi demisonat, Raed Arafat l-ar fi provocat pe Traian Basescu sa treaca la un atac baioneta. Si ar fi fost interesat de vazut pe ce pozitii s-ar fi asezat UDMR fiind evident ca presedintele ar fi facut presiuni în coalitie pentru demiterea secretarului de stat care l-a înfruntat. Ar fi fost interesant de vazut ce ar fi facut UDMR în fata unui scandal monstruos în coalitie. Probabilitatea ca Raed Arafat sa nu demisoneze era însa mica. Pentru ca ar fi fost o consimtire de participarea, fie si indirecta, la jocul politic, iar acest om apolitic nu si-a dorit acest lucru.
Oricum, demisia fostului secretar de stat ar trebui sa ne faca sa ne aplecam mai mult asupra legii sanatatii. Chiar daca ea a fost retrasa. Pentru ca daca o vom studia vom întelege mecanismul de gândire al presedintelui în distrugerea sistemelor. Vom deslusi felul în care Traian Basescu a conceput destructurarea tarii sector cu sector.
Apoi, ar trebui sa constientizam faptul ca, înca o data, mârlaniile presedintelui au facut sa plece un specialist din sistem, fiind în fata unui exemplu la care am avut acces doar din cauza furiei dezlantuite a unui om care nu suporta sa fie contrazis, corectat. Ar trebui însa sa ne întrebam: oare câti alti specialisti au plecat din sistem la presiunile lui Traian Basescu? Mai ales ca noi avem habar doar de consilierii de la Cotroceni si doar pentru fapul ca demisia acestora a trebuit însotita de un decret de eliberare din functie. Dar câti alti oameni au fost dati la o parte pentru a aduce în locul lor acei „yesmeni”, pentru a nu le spune altfel, prin care presedintele si-a construit mecanismul de control, ramâne o întrebare?
Ar trebui sa ne oprim si asupra felului în care a fost terfelit de catre presedinte fostul secretar de stat. Dar si asupra lipsei oricarei reactii de sustinere din partea sistemului în care se gasea fostul secretar de stat. Lasitate, ipocrizie? Poate toate acestea, dar, în primul rând, o dovada clara a nivelului de politizare din institutiile publice, din care, daca nu ai acoperire politica, esti aruncat ca o masea stricata.
Dar poate ca din toate acestea vom fi reînvatat macar ceva. Ceva ce am uitat grabnic dupa Revolutia din Decembrie ’89 si Piata Universitatii. Aceea ca vocea noastra ar trebui sa se auda, nu „hahaiala” unui conducator potrivnic care întoarce sfidator spatele poporului, nevenind în mijlocul lui, acolo, în piata în care i-a promis ca va fi când tara îl va chema, nu din lipsa de curaj, ci dintr-o sfidare mârlaneasca.
Si nu ar fi trebuit sa demisioneze pentru ca evolutia evenimentelor ar fi fost alta daca ar fi ramas acolo sa-l înfrunte pe Traian Basescu. Pentru ca, da, demisia lui a determinat iesirea României în strada, dar tara a protestat si nu a obtinut nimic. A fost o stare în care poporul si-a înfruntat conducatorul câteva ore. Dar de câstigat nu a câstigat nimic. Înca. Poate si pentru ca nu a reusit sa-si coaguleze energiile, sa-si gaseasca un lider, liderul pe care îl clamau, singurul îndreptatit sa-si asume aceasta „victorie”, retragându-se discret din fata purgatoriului de sentimente al tarii. Din fata posibilei zvâcniri pe care o produsese gestul lui demn.
O revolta din interiorul sistemului ar fi tinut mult mai mult si ar fi avut efecte politice devastatoare. De aceea, „omul-Smurd” nu ar fi trebuit sa demisionze chiar daca vorbele de mahalagiu ale lui Traian Basescu justificau pe deplin o astfel de decizie. Pentru ca doar cineva din interiorul sistemului, mai ales pozitionat la nivelul esaloanelor de conducere, putea sa-l înfrunte pe presedinte în aroganta acestuia de atot-stiutor. Mai ales ca, la nivelul Sanatatii, de la nivelul „dezbaterilor” pe marginea proiectului de lege al Sanatatii, era evident ca ministrul nu o va face niciodata. Pentru ca tocmai lipsa cuvântului potrivnic deciziilor presedintelui si lipsa de reactie în fata toanelor lui Traian Basescu au stat la numirea acestui alt „yesman” în functia de ministru. Iar ministrul udemerist nu i-ar fi spus niciodata verde în fata presedintelui portocaliu ca deciziile pe care le impune sunt aberante, el însusi fiind parte ca a sistemului cameleonic a politicii. Al omertei din interiorul politicii noastre.
În schimb, putea sa faca acest lucru, de la înaltimea întregii sale experiente profesionale, a realizarilor degrevate de orice implicare politica, tocmai Raed Arafat. Era singurul functionar apolitic dintr-un sistem cvasi politic. Si îsi putea permite sa-l înfrunte pe Traian Basescu si pecinginea portocalie fara a crea convulsii în coalitie. De aceea, este pacat ca a demisonat, trebuind sa ramâna acolo pentru a continua sa lupte cu acela care, ipocrit sau nu, l-a apreciat si chiar decorat cândva. Pentru ca, dupa ce tara va tacea si nu va mai manifesta, vom resimti lipsa poate a singurei rotite anti-sistem care se gasea în interiorul sistemului si care ar fi putut bloca, fie si pentru o clipa, marsul distrugator al pelagrei.
Apoi, retragerea proiectului legii sanatatii de catre Traian Basescu a fost al doilea afront de dupa mazilirea lui Raed Arafat. Si nu a fost doar un exercitiu demonstrativ al lui Traian Basescu, desi prin discursul avut a vrut sa dea aceasta impresie, având si un caracter pragmatic. Pentru ca, în conditiile în care se vorbea de o posibila prelungire a termenului de dezbatere a proiectului cu înca 30 poate chiar 60 de zile, acest lucru ar fi însemnat tot atâtea zile de iesire în strada a populatiei. Si nimeni nu-si doreste tara în strada înca de la începutul primaverii, mai ales când ultimele facturi de peste iarna si noile scumpiri de alimente vor cumula oricum într-o noua nemultumire a maselor.
A urmat afrontul dat prin plecarea din Bucuresti a lui Traian Basescu. Nu discret, ci sub girofarurile coloanei oficiale, tot o forma demonstrativa pentru a ne arata ca nu suntem în stare sa facem nimic nici macar în absenta lui. Pentru a ne dovedi ca în absenta lui „soarecii”, asa cum ne priveste probabil, nu vor avea curaj sa cucereasca „cetatea”.
Iar tristul adevar este ca tara nu a profitat. S-a zvârcolit în câteva reactii, la început promitatoare, dar poate ca asa cum anii de comunism s-au constituit în adevarata „grea mostenire”, teama întrepatrunderii noastre cu democratia reala, tot asa acesti 20 de ani de falsa democratie s-au constituit într-un greu bagaj care a atârnat pe umerii fiecaruia dintre noi în decizia de a iesi si a ramâne în strada.
Evident, se pune întrebarea de ce ministrul sanatatii nu a intervenit pe lânga Raed Arafat pentru a-l întoarce din decizia lui? Raspunsul este simplu: era un om incomod si pentru UDMR, ispititoare fiind si eliberarea unui post la care jinduia inclusiv UDMR.
Apoi, daca nu ar fi demisonat, Raed Arafat l-ar fi provocat pe Traian Basescu sa treaca la un atac baioneta. Si ar fi fost interesat de vazut pe ce pozitii s-ar fi asezat UDMR fiind evident ca presedintele ar fi facut presiuni în coalitie pentru demiterea secretarului de stat care l-a înfruntat. Ar fi fost interesant de vazut ce ar fi facut UDMR în fata unui scandal monstruos în coalitie. Probabilitatea ca Raed Arafat sa nu demisoneze era însa mica. Pentru ca ar fi fost o consimtire de participarea, fie si indirecta, la jocul politic, iar acest om apolitic nu si-a dorit acest lucru.
Oricum, demisia fostului secretar de stat ar trebui sa ne faca sa ne aplecam mai mult asupra legii sanatatii. Chiar daca ea a fost retrasa. Pentru ca daca o vom studia vom întelege mecanismul de gândire al presedintelui în distrugerea sistemelor. Vom deslusi felul în care Traian Basescu a conceput destructurarea tarii sector cu sector.
Apoi, ar trebui sa constientizam faptul ca, înca o data, mârlaniile presedintelui au facut sa plece un specialist din sistem, fiind în fata unui exemplu la care am avut acces doar din cauza furiei dezlantuite a unui om care nu suporta sa fie contrazis, corectat. Ar trebui însa sa ne întrebam: oare câti alti specialisti au plecat din sistem la presiunile lui Traian Basescu? Mai ales ca noi avem habar doar de consilierii de la Cotroceni si doar pentru fapul ca demisia acestora a trebuit însotita de un decret de eliberare din functie. Dar câti alti oameni au fost dati la o parte pentru a aduce în locul lor acei „yesmeni”, pentru a nu le spune altfel, prin care presedintele si-a construit mecanismul de control, ramâne o întrebare?
Ar trebui sa ne oprim si asupra felului în care a fost terfelit de catre presedinte fostul secretar de stat. Dar si asupra lipsei oricarei reactii de sustinere din partea sistemului în care se gasea fostul secretar de stat. Lasitate, ipocrizie? Poate toate acestea, dar, în primul rând, o dovada clara a nivelului de politizare din institutiile publice, din care, daca nu ai acoperire politica, esti aruncat ca o masea stricata.
Dar poate ca din toate acestea vom fi reînvatat macar ceva. Ceva ce am uitat grabnic dupa Revolutia din Decembrie ’89 si Piata Universitatii. Aceea ca vocea noastra ar trebui sa se auda, nu „hahaiala” unui conducator potrivnic care întoarce sfidator spatele poporului, nevenind în mijlocul lui, acolo, în piata în care i-a promis ca va fi când tara îl va chema, nu din lipsa de curaj, ci dintr-o sfidare mârlaneasca.
Autor Cezar A. Mihalache
Scrie un comentariu
Comentarii
Vezi toate comentariile
Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.
Scrie un comentariu