Ferparul grotescului

La început a dat-o în bară doar cu bunul simţ, respectul şi omenia pe care trebuia să le arate faţă de semenii lui. Ca un copil rătăcit nu a reuşit să-şi desprindă mâinile de mingea de baschet. Nu a putut pleca de la locul de „joacă” improvizat lângă Parlament pentru a vedea ce se s-a întâmplat cu sufletul de ţară năruit în cumplitul accident din Muntenegru.

Erau poate, după mintea lui, prea puţini morţi pentru a coborî din turnul lui de cârmuitor. Şi nu era să se deranjeze pentru un banal accident rutier, mai ales că a văzut el, că prin lume, premierii se agită mai mult când pică avioane ori deraiază trenuri!

Dar nu l-a preocupat să vadă ce e cu peticul de ţară pribegit în eternitate nici măcar după ce ultimii spectatori de partid au plecat de pe terenul de baschet unde tocmai ce-şi arătase priceperea multilateral sportivă în faţa camerelor de luat vederi. Doar era duminică seara. Iar seara se petrece în familie, nu la birou, funcţia de premier fiind un „job” pentru restul zilelor din săptămână. Aşa că, până a doua zi, nici gând să dea un semn de compasiune ori să pună în mişcare aparatul guvernamental.

Şi nu s-ar fi agitat el nici în capul săptămânii dacă nu l-ar fi prins presa cu ditamai minciunile pe post de fiţuică de justificare, afundându-se în declaraţii atât de grosolan trunchiate că au trebuit miniştrii să-şi dea ceasurile, după caz,  ba înainte, ba înapoi, numai să mai mascheze din perfidia pontaniană.

Apoi, când a realizat că nu mai are nici o cale de ieşire din propriul labirint de indiferenţă şi dispreţ, căci o ţară întreagă a văzut cât ţine el de fapt la români, ducându-se liniştit la culcare în vreme ce, acolo, în canionul agoniei, sute de străini luptau să salveze fiecare pâlpâire de suflet de român, a intrat în panică. Şi este şi vina noastră căci, dovezi ale neiubirii sale de ţară le-am avut cu multă vreme înainte de a-l înscăuna prin vot în fruntea unei puteri monopoliste, când ne rânjea în dispreţ pentru felul în care alesese ca bonă pentru proprii copii (sau pntru el?!) o… filipineză.

Şi totuşi, deşi pus în faţa minciunilor din doctoratul cu justificări, nu a venit să-şi ceară scuze pentru neruşinarea nesimţirii sale, ci a lansat un adevărat atac prin intermediul maşinăriilor de comunicare, punând la treabă un întreg aparat de resuscitare a imaginii sale zdravăn şifonate.

Iar Victoraş cel fără suflet şi-a început sinistrul spectacol în care, nu aducerea morţilor şi a răniţilor acasă era scopul principal, ci impresia artistică a presupusei sale devoţiunii faţă de noi. Peste ţară au fost azvârlite comunicate şi acţiuni de empatie emoţională de o falsitate grosolană, într-un spectacol pe care nici un român fără televizor să nu-l rateze. Şi din care au lipsit, iertaţi cinismul, doar girofarele pe sicrie… Şi nu poate fi ignorată o anumită similitudine cu tragedia de la Mihăileşti, petrecută în mandatul conducătorului lui de doctorat în tezele minciunilor politice, Adrian Năstase. Atunci, în graba de a-şi repara imaginea, guvernanţii au nivelat pământul peste resturile morţilor; acum graba a dus la aducerea acasă a unora dintre victime care poate nici nu ar fi trebuit mutate dintr-un loc în altul al Terapei intensive.

O operaţiune bine coordonată de comunicatori. Şi atât de corect pusă în practică încât, de ar fi să alegem un premier între el şi comunicatorii care i-au spălat rufele, în mod cert am alege dintre ultimii! Ei chiar şi-au făcut treaba. I-au dresat pe aroganţii miniştri să fie disciplinaţi şi chiar servili cu ziariştii, chiar și ministrul liberalul de la (ne)Sănătate şi-a ţinut muştarul în batistă şi-a fost numai miere cu jurnaliştii prezenţi pe Otopeni, i-au „umanizat” pe aceeaşi ministri în ţol de doliu de ziceai că şi-au pierdut şeful de cabinet, i-au învăţat să repete până la exasperare variaţiuni pe tema: „Noi ne-am făcut treaba!”.

Or, dacă lucrurile s-ar fi oprit aici, cinismul nu ar fi derapat poate în grotesc. Dar Budatontul nu a putut înghiţi ruşinea săpunelii de presă (când a fost prins nu cu minciuna, ci cu mama minciunii şi tot neamul ei de mitomani!), încercând să supraliciteze spectacolul repatrierii de parcă era sarcină de congres. Nu a fost însă suficient că premierul le-a pus de gât miniştrilor-argaţi gâtlegouri de cioclii guvernamentali… A decis că e de trebuinţă şi un doliu naţional. Că tot s-au nimerit nişte morţi în preajma unei sărbători naţionale şi tot a promis el maghiarimii că îi face rost de un motiv de bucurie! Că nu le ajungea angajamentul de a muta Ziua Naţională a României de pe 1 Decembrie… Premierul a bătut dară şi o ramă pentru a pune ţara în ferpar, transformând Ziua Drapelului în zi de doliu naţional.

Şi nici nu se pune întrebarea dacă era firească declararea unei zile de doliu naţional pentru victimele din Muntenegru? Pentru că răspunsul este evident, alminteri, în cazul eroilor care îşi dau viaţa pentru ţară ori a personalităţilor care au făcut ceva pentru devenirea noastră, ce mai decretăm? Nu ne întrebăm nici de ce nu decretează guvernul zi de doliu naţional pentru fiecare nou născut care moare în maternitate din cauza lipsurilor şi a neglijenţei sistemului? De ce nu se coboară drapelul în bernă pentru fiecare bolnav care moare din cauza aceluiaşi sistem, pentru fiecare bătrân care moare în mizerie, pentru fiecare dintre miile de victime din accidentele rutiere din ţară ori pentru morţii abandonaţi prin morgile din Spania şi Italia?

Şi nici nu-l putem credita pe premier ca fiind victima propriei lipse de viziune care ar fi generat o monstruoasă gafă. Să credem că, grăbit fiind să declare zi de doliu naţional înaintea preşedintelui, nu a avut când să-şi mai consulte consilierii dacă e potrivită ziua. Mai ales că nici nu prea are pe cine să consulte! Pe alde Cernea?! Păi asta nu ar pune tricolorul în bernă, l-ar schimba de-a dreptul cu steagul diversităţii curcubeu; başca faptul că nici de consilier nu a mai fost bun!

În fapt, Victor Ponta a ştiut ce face, ducând în mod voit în derizoriu simbolismul Doliului Naţional… Dar, mai ales, punând în bernă o sărbătoare a naţiunii, împlinând astfel visul maghiarimii de a vedea (şi a ne flutura!) drapelul cu bentiţă de doliu. Şi a fost evident că totul este bine gândit din clipa în care, deşi ar fi trebuit să mimeze în cadrul şedinţei de guvern bruscă iluminare vizând decretarea doiului naţional, răspunsurile deja pregătite de ceilalţi miniştri l-au dat de gol.

Şi este revoltător şi felul în care guvernanţii, pentru a-şi evidenţia implicarea, au forţat repatrierea răniţilor. S-a grăbit aducerea acestora în spitalele noastre ruine de parcă erau aduşi de pe linia de front de sub o ploaie de gloanţe! Un spectaol grotesc în care miniştri-cioclii nu au uitat să se înghesuie în faţă, încurcându-i pe adevăraţii eroi ai transportului medicali: piloții și medicii.

Și nu putem ignora nici alte două posibile motive ale repatrierii „spectaculoase” a victimelor. Pe de o parte, posibila îndatorare morală (și nu numai…) faţă de personalităţile care şi-au pierdut viaţa în neferictul accident, iar atunci poate că Victor Ponta ar fi trebuit să decreteze un doliu regional pentru Argeş (social-democraţii ştiu de ce!), iar pe de altă parte, chiar dacă sună cinic, poate că s-a profitat de apariția unei ocazii care permitea verificarea „pe viu” a reacţiei autorităţilor în caz de calamitate.

Pentru că nici o simulare nu te poate pregati de realitatea unei catastrofe…