La Muzeul Brailei a fost lansata cartea Septembrie, uneori... de Daniel Dinca
De Alexandrina Iordache
Sambata, 16 noiembrie 2013, ora 11,30, la Muzeul Brailei, Daniel Dinca – membru al Uniunii Scriitorilor din România - si-a lansat cartea "Septembrie, uneori...". Cartea, la a treia editie, a aparut la Editura Paralela 45.
Evenimentul a debutat cu un microrecital de chitara clasica sustinut de profesorii Alexandra Gurgu si Marius Serban de la Liceul de Arta „Hariclea Darclée” din Braila si de Madalin Nedelcu – elev în clasa a X-a, la acelasi liceu, moment foarte apreciat de public.
Prezentarea romanului a fost facuta de prof. Mariana Gogalniceanu, prof. Hugo Maracineanu si prof. Adrian Simion, trei prezentari ale cartii, trei abordari diferite. Referiri la roman a facut si Corneliu Antoniu, presedintele Uniunii Scriitorilor filiala sud-est, prezent la lansare, care a mentionat si faptul ca ultima carte a autorului este de poezie. Spre finalul evenimentului Daniel Dinca a citit una din poeziile sale.
M-am intrebat de ce autorul si-a intitulat cartea "Septembrie, uneori...". Partial, am aflat raspunsul de la prof. Mariana Gogalniceanu, ramane ca dupa lecturarea romanului sa aflu raspunsul in totalitate.
Redau, in continuare, prezentarea romanului facuta de prof. Mariana Gogalniceanu:
"Romanul domnului Daniel Dinca este, ca tot ce am citit semnat de dumnealui, o carte cu multe planuri si cu multe, posibile, niveluri de abordare:
- roman al retrairii, al rememorarii
- roman al unor epoci si al unor atmosfere
- roman al metempsihozei
- roman al periplului printre iubirile unui om.
Cartea, mi se pare, un recurs la memorie ca o exorcizare intru eliberare si purificare dar si ca o impacare cu sine. Ea este scrisa la persoana intâi, parca, pentru a-i sublinia subiectivismul. De la bun inceput, cititorul este pus in tema in sensul ca, va fi martorul unei marturisiri: "Implinisem optsprezece ani"... ca o retrospectiva a vietii personajului, aflat acum la maturitate.
Retrairea vremurilor se face cu o inspaimântatoare acuitate. Spun "vremuri" pentru ca salturile in timp sunt atât de spontane, de rapide, de neanuntate de nimic incât obliga cititorul sa se implice in actul cititului nu doar cu inima ci si cu mintea si cu atentia profunda.
Imi aduc aminte ca, odata, cândva in viata mea am citit tot ce a scris Marin Preda urmarind jocul vocilor personajelor. Faceti acest exercitiu, sa zicem, doar cu volumul I al romanului "Morometii" si veti fi din nou fascinati de Ilie.
Ei, romanul domnului Dinca l-am citit urmarind jocul TIMPULUI si al lirismului scriiturii. Iata un exemplu: personajul principal, narator si subiect al cartii, ajunge acasa, intra si din camera de zi sora striga: "Sunt aici, generale... Tu esti?"(pag. 12). Normal ar fi ca raspunsul sa vina in secunda urmatoare. Ei bine, aici totul se intâmpla altfel pentru ca personajul rememoreaza un anumit timp, pornind de la apelativul "generale". Si asa aflam ca sora ii spunea asa din copilarie. Asa i-a spus mereu, pâna cand el incepuse sa creada ca ii si uitase numele. Asta pâna când ea a plecat la facultate si i-a cerut sa-si asculte parintii: " Ai inteles, Dorule?" pentru ca apoi sa-i sopteasca "Mai, generale". Isi aminteste apoi din ce cauza, din primii ani de viata, i se spusese "generale".
Mai târziu copiii il strigau tot asa. Ii placea cuvântul pentru ca de fapt nu-i placea "Doru" desi numele de botez era "Tudor" care "suna altfel... mai elastic... mai otelit... ca un arc de vânatoare". De aici se ajunge la teoria puterii numelui asupra personalitatii. Si dupa toate astea, vine, abia acum, raspunsul: "Eu sunt!" (pag. 13-14).
V-am spus toate astea pentru a argumenta afirmatiile anterioare.
Pe de alta parte - romanul incepe abrupt "Implinisem 18 ani si mi se parea ca viata e atât de lunga incât nu puteam sa-mi imaginez batrânetea" si aflam despre fiorii primei iubiri. Tânarul de 18 ani zareste, in parcul orasului de provincie, o fata pe o banca. O studiaza pe sub sprâncene, ii observa ochii si simte ca: "in mijlocul pieptului" i se deschide o floare de lotus.
Sa ne gândim putin la aceasta imagine: Acum tinerii simt "fluturasi in stomac" de emotie la intâlniri. Personajul nostru - simte ca inima din mijlocul pieptului i se deschide ca o floare de lotus. Ei, in acest loc dupa invataturile orientale, se afla tocmai ANAHAT - chakra inimii. Inima e punctul central al creatiei si sediul Spiritului, dar si sursa iubirii. Pe de alta parte Spiritul este martorul tuturor experientelor noastre si particica de Dumnezeu din noi.
Interesant este ca, in centrul pieptului este si locul unde se manifesta sentimentul de insecuritate, de frica. Sa ne gândim la temerile pe care le va trai personajul in legatura cu fata zarita, pentru ca ele sunt, subtil, anuntate acum: "nestapâniti ochii au iscodit in lungul aleii", "la baza gâtului simteam dureroase zvâcniri", "inima imi impingea spre tâmple vibratia clara". Si urmeaza concluzia, dupa o viata de experiente: "Nu stiam sa-mi protejez sufletul si nici azi nu pot spune ca l-am invatat sa fie blând cu sine".
Pentru a marca profunzimea trairii, autorul ne spune ca e vorba de o "floare de lotus" ce se deschide in mijlocul pieptului personajului. Or, floarea de lotus este simbolul celei de a saptea chakre, in credintele orientale.
Aceasta chakra se afla in crestetul capului si asigura legatura cu Universul iar calitatea ei principala este profunzimea trairilor in prezent si integrarea personalitatii in armonia si echilibrul Universal. Ideea ar fi ca prin iubire omul, aici personajul, se include in marea fiinta a macrocosmosului.
Citind romanul in aceasta cheie, a filozofiei orientale, se poate sustine ideea lui Sorin Rosca ca "Septembrie, uneori..." este o "admirabila carte initiatica". Totodata, continuând ideea domnului Rosca asupra dimensiunilor nebanuite ale sufletului uman aureolat de iubire, cartea este si un "bildungsroman". E cartea formarii personalitatii personajului prin iubire.
Regasim de asemenea trimiteri spre o alta teorie orientala, aceea a puterii numelui asupra caracterului uman si a responsabilitatii ce si-o asuma cei care dau nume altora.
Prin meandrele TIMPULUI pe care ne poarta Daniel Dinca, intoarcerile sunt la fel de inerente ca si concluziile de viata. Toate revenirile la vremuri trecute cam de mult stau sub semnul unui lirism de cea mai buna calitate (pag. 17).
Incet, cu mare grija, romanul se incheaga din cele mai diverse amintiri: clasa intâia, gândurile parintilor, pianul adus in casa ca o dorinta a lor ce s-ar putea realiza prin copil, mustrarea tatalui "esti un dobitoc" care l-a urmarit toata viata. Si din nou asteptarea din parc. Apoi alt moment - gazda "nea Ion", casa, gradina, singuratatea lui, episodul Stefania, bunicii pe care-i vizita saptamânal, student fiind. De la ei afla, Doru, povestea de tinerete a parintilor sai.
Si, apare o alta idee, referitoare la capacitatea de a intelege ca nimic pe lumea asta nu este nici intâmplator, nici strain, dupa cum omul, este posibil, sa capteze uneori vibratia unui trecut si mai adânc.
De aici puterea lui Doru de a povesti despre locuri nevazute de el niciodata, dar cunoscute de altii, ca si convingerea ca are amintiri dinainte de a sti ca se afla in aceasta lume. Asa, pe nesimtite, din text razbate o alta teorie interesanta, venind tot din Orient: spiritul liber dintr-o lume, sa zicem, paralela, isi alege parintii de pe Terra, pentru a se incarna intr-un prunc.
Ba, mai mult, el stie ca viata ce urma ii "va fi grea, va trudi sa urce" dar pe cât va urca, pe atât va aluneca mereu. Mai mult, transpare credinta in existentele anterioare: constructor de drumuri, militar roman, general, corabier in antichitate. Doru traieste continuu sentimentul refugierii in timpuri indepartate, dar si dorinta ascunsa de a avea o casa pe marginea marii.
Intr-o vreme conducatorul de osti, devenit cuceritorul de noroade care a strabatut Asia Mica, in Africa a ajuns la templul egiptean in care o intâlneste pe preoteasa zeitei cu care va avea si un copil.
Intre toate acestea continua "cautarea" necunoscutei din toamna: "Mi se parea ca septembrie imi scosese in drum, ca o enigma prea grea pentru mine, pe cineva cunoscut insa ascuns in haina unui trup strain".
Este vorba de trairea intensa a cautarii si satisfactia acestei noi experiente. Este o cautare in afara sinelui, dar si una in interiorul lui. Cautarea exterioara va duce la regasirea necunoscutei: "Am zarit-o venind catre mine... Intr-o clipa am revazut in minte drumurile din goana ultimelor zile". Iar cautarea interioara il va duce la raspunsuri existentiale pentru ca, la rastimpuri, fie Ioana, sora sa, fie Ion, fratele tatalui sau, fie Laura, fata iubita, ii pun aceeasi intrebare: "Cine esti tu?" sau "stii cine esti?".
Este o intrebare pe care cândva si preoteasa zeitei i-o pusese generalului roman. Pâna sa poata raspunde la intrebare, Doru trebuie sa treaca prin alte si alte experiente. Va sfatuiesc sa le descoperiti dumneavoastra in romanul domnului Daniel Dinca si satisfactia pe care o veti avea va fi deplina!".
In incheierea evenimentului autorul a acordat autografe.
Evenimentul a debutat cu un microrecital de chitara clasica sustinut de profesorii Alexandra Gurgu si Marius Serban de la Liceul de Arta „Hariclea Darclée” din Braila si de Madalin Nedelcu – elev în clasa a X-a, la acelasi liceu, moment foarte apreciat de public.
Prezentarea romanului a fost facuta de prof. Mariana Gogalniceanu, prof. Hugo Maracineanu si prof. Adrian Simion, trei prezentari ale cartii, trei abordari diferite. Referiri la roman a facut si Corneliu Antoniu, presedintele Uniunii Scriitorilor filiala sud-est, prezent la lansare, care a mentionat si faptul ca ultima carte a autorului este de poezie. Spre finalul evenimentului Daniel Dinca a citit una din poeziile sale.
M-am intrebat de ce autorul si-a intitulat cartea "Septembrie, uneori...". Partial, am aflat raspunsul de la prof. Mariana Gogalniceanu, ramane ca dupa lecturarea romanului sa aflu raspunsul in totalitate.
Redau, in continuare, prezentarea romanului facuta de prof. Mariana Gogalniceanu:
"Romanul domnului Daniel Dinca este, ca tot ce am citit semnat de dumnealui, o carte cu multe planuri si cu multe, posibile, niveluri de abordare:
- roman al retrairii, al rememorarii
- roman al unor epoci si al unor atmosfere
- roman al metempsihozei
- roman al periplului printre iubirile unui om.
Cartea, mi se pare, un recurs la memorie ca o exorcizare intru eliberare si purificare dar si ca o impacare cu sine. Ea este scrisa la persoana intâi, parca, pentru a-i sublinia subiectivismul. De la bun inceput, cititorul este pus in tema in sensul ca, va fi martorul unei marturisiri: "Implinisem optsprezece ani"... ca o retrospectiva a vietii personajului, aflat acum la maturitate.
Retrairea vremurilor se face cu o inspaimântatoare acuitate. Spun "vremuri" pentru ca salturile in timp sunt atât de spontane, de rapide, de neanuntate de nimic incât obliga cititorul sa se implice in actul cititului nu doar cu inima ci si cu mintea si cu atentia profunda.
Imi aduc aminte ca, odata, cândva in viata mea am citit tot ce a scris Marin Preda urmarind jocul vocilor personajelor. Faceti acest exercitiu, sa zicem, doar cu volumul I al romanului "Morometii" si veti fi din nou fascinati de Ilie.
Ei, romanul domnului Dinca l-am citit urmarind jocul TIMPULUI si al lirismului scriiturii. Iata un exemplu: personajul principal, narator si subiect al cartii, ajunge acasa, intra si din camera de zi sora striga: "Sunt aici, generale... Tu esti?"(pag. 12). Normal ar fi ca raspunsul sa vina in secunda urmatoare. Ei bine, aici totul se intâmpla altfel pentru ca personajul rememoreaza un anumit timp, pornind de la apelativul "generale". Si asa aflam ca sora ii spunea asa din copilarie. Asa i-a spus mereu, pâna cand el incepuse sa creada ca ii si uitase numele. Asta pâna când ea a plecat la facultate si i-a cerut sa-si asculte parintii: " Ai inteles, Dorule?" pentru ca apoi sa-i sopteasca "Mai, generale". Isi aminteste apoi din ce cauza, din primii ani de viata, i se spusese "generale".
Mai târziu copiii il strigau tot asa. Ii placea cuvântul pentru ca de fapt nu-i placea "Doru" desi numele de botez era "Tudor" care "suna altfel... mai elastic... mai otelit... ca un arc de vânatoare". De aici se ajunge la teoria puterii numelui asupra personalitatii. Si dupa toate astea, vine, abia acum, raspunsul: "Eu sunt!" (pag. 13-14).
V-am spus toate astea pentru a argumenta afirmatiile anterioare.
Pe de alta parte - romanul incepe abrupt "Implinisem 18 ani si mi se parea ca viata e atât de lunga incât nu puteam sa-mi imaginez batrânetea" si aflam despre fiorii primei iubiri. Tânarul de 18 ani zareste, in parcul orasului de provincie, o fata pe o banca. O studiaza pe sub sprâncene, ii observa ochii si simte ca: "in mijlocul pieptului" i se deschide o floare de lotus.
Sa ne gândim putin la aceasta imagine: Acum tinerii simt "fluturasi in stomac" de emotie la intâlniri. Personajul nostru - simte ca inima din mijlocul pieptului i se deschide ca o floare de lotus. Ei, in acest loc dupa invataturile orientale, se afla tocmai ANAHAT - chakra inimii. Inima e punctul central al creatiei si sediul Spiritului, dar si sursa iubirii. Pe de alta parte Spiritul este martorul tuturor experientelor noastre si particica de Dumnezeu din noi.
Interesant este ca, in centrul pieptului este si locul unde se manifesta sentimentul de insecuritate, de frica. Sa ne gândim la temerile pe care le va trai personajul in legatura cu fata zarita, pentru ca ele sunt, subtil, anuntate acum: "nestapâniti ochii au iscodit in lungul aleii", "la baza gâtului simteam dureroase zvâcniri", "inima imi impingea spre tâmple vibratia clara". Si urmeaza concluzia, dupa o viata de experiente: "Nu stiam sa-mi protejez sufletul si nici azi nu pot spune ca l-am invatat sa fie blând cu sine".
Pentru a marca profunzimea trairii, autorul ne spune ca e vorba de o "floare de lotus" ce se deschide in mijlocul pieptului personajului. Or, floarea de lotus este simbolul celei de a saptea chakre, in credintele orientale.
Aceasta chakra se afla in crestetul capului si asigura legatura cu Universul iar calitatea ei principala este profunzimea trairilor in prezent si integrarea personalitatii in armonia si echilibrul Universal. Ideea ar fi ca prin iubire omul, aici personajul, se include in marea fiinta a macrocosmosului.
Citind romanul in aceasta cheie, a filozofiei orientale, se poate sustine ideea lui Sorin Rosca ca "Septembrie, uneori..." este o "admirabila carte initiatica". Totodata, continuând ideea domnului Rosca asupra dimensiunilor nebanuite ale sufletului uman aureolat de iubire, cartea este si un "bildungsroman". E cartea formarii personalitatii personajului prin iubire.
Regasim de asemenea trimiteri spre o alta teorie orientala, aceea a puterii numelui asupra caracterului uman si a responsabilitatii ce si-o asuma cei care dau nume altora.
Prin meandrele TIMPULUI pe care ne poarta Daniel Dinca, intoarcerile sunt la fel de inerente ca si concluziile de viata. Toate revenirile la vremuri trecute cam de mult stau sub semnul unui lirism de cea mai buna calitate (pag. 17).
Incet, cu mare grija, romanul se incheaga din cele mai diverse amintiri: clasa intâia, gândurile parintilor, pianul adus in casa ca o dorinta a lor ce s-ar putea realiza prin copil, mustrarea tatalui "esti un dobitoc" care l-a urmarit toata viata. Si din nou asteptarea din parc. Apoi alt moment - gazda "nea Ion", casa, gradina, singuratatea lui, episodul Stefania, bunicii pe care-i vizita saptamânal, student fiind. De la ei afla, Doru, povestea de tinerete a parintilor sai.
Si, apare o alta idee, referitoare la capacitatea de a intelege ca nimic pe lumea asta nu este nici intâmplator, nici strain, dupa cum omul, este posibil, sa capteze uneori vibratia unui trecut si mai adânc.
De aici puterea lui Doru de a povesti despre locuri nevazute de el niciodata, dar cunoscute de altii, ca si convingerea ca are amintiri dinainte de a sti ca se afla in aceasta lume. Asa, pe nesimtite, din text razbate o alta teorie interesanta, venind tot din Orient: spiritul liber dintr-o lume, sa zicem, paralela, isi alege parintii de pe Terra, pentru a se incarna intr-un prunc.
Ba, mai mult, el stie ca viata ce urma ii "va fi grea, va trudi sa urce" dar pe cât va urca, pe atât va aluneca mereu. Mai mult, transpare credinta in existentele anterioare: constructor de drumuri, militar roman, general, corabier in antichitate. Doru traieste continuu sentimentul refugierii in timpuri indepartate, dar si dorinta ascunsa de a avea o casa pe marginea marii.
Intr-o vreme conducatorul de osti, devenit cuceritorul de noroade care a strabatut Asia Mica, in Africa a ajuns la templul egiptean in care o intâlneste pe preoteasa zeitei cu care va avea si un copil.
Intre toate acestea continua "cautarea" necunoscutei din toamna: "Mi se parea ca septembrie imi scosese in drum, ca o enigma prea grea pentru mine, pe cineva cunoscut insa ascuns in haina unui trup strain".
Este vorba de trairea intensa a cautarii si satisfactia acestei noi experiente. Este o cautare in afara sinelui, dar si una in interiorul lui. Cautarea exterioara va duce la regasirea necunoscutei: "Am zarit-o venind catre mine... Intr-o clipa am revazut in minte drumurile din goana ultimelor zile". Iar cautarea interioara il va duce la raspunsuri existentiale pentru ca, la rastimpuri, fie Ioana, sora sa, fie Ion, fratele tatalui sau, fie Laura, fata iubita, ii pun aceeasi intrebare: "Cine esti tu?" sau "stii cine esti?".
Este o intrebare pe care cândva si preoteasa zeitei i-o pusese generalului roman. Pâna sa poata raspunde la intrebare, Doru trebuie sa treaca prin alte si alte experiente. Va sfatuiesc sa le descoperiti dumneavoastra in romanul domnului Daniel Dinca si satisfactia pe care o veti avea va fi deplina!".
In incheierea evenimentului autorul a acordat autografe.
Autor Alexandrina Iordache
Scrie un comentariu
Comentarii
Vezi toate comentariile
Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.
Scrie un comentariu