Când poezia bate la ușă

Un fenomen curios se produce în lumea creaÈ›iei literare: se pare că se scrie mai multă poezie decât proză! Teatrul este floare rară!
Se scrie poezie, se scrie multă poezie!

N-o să despicăm firu-n patru, am făcut-o cu alt prilej. Am deplâns unele tendinÈ›e neconforme scopului principal al versului, acela de a cânta È™i a încânta. AÈ™a vedem poezia, ca un cântec, o simfonie, cu acorduri duioase, scrisă cu suflet pentru a bucura inimile sensibile. Pledăm pentru viersul spiritualizat, parfumat cu crâmpeie de viață, frumos È™i armonios.

Intrând în posesia plachetei de versuri „ViaÈ›a în doi”, Editura Lucas, 2016, semnată de Sibiana Mirela Antoche, am rămas plăcut surprins. Am găsit între coperÈ›ile acestui volum sinceritate, dorință de a-È™i aÈ™terne gândurile, sentimentele, trăirile în forme simple, cu cuvinte necăutate în dicÈ›ionare, dar cu atât mai emoÈ›ionante în puritatea exprimării lor.

Autoarea ce ne zâmbeÈ™te din medalionul de pe ultima copertă se dovedeÈ™te meticuloasă în structurarea volumului său. Poeziile scrise din imboldul unor trăiri personale, a sentimentelor de moment, sub zodia inspiraÈ›iei, pentru a-È™i regăsi locul în plachetă, se cuvine să răspundă unei tematici. Iată de ce, volumul are È™ase părÈ›i denumite sugestiv: Dragoste È™i poezie,, Anotimpuri È™i rimă, Poezia în familie, Natura în culori, Suflet de poet È™i De sărbători.

De altminteri, cu referire la ce afirmam anterior, însăși autoarea în scrisoarea „Dragă cititorule”, face aluzie la suflet È™i inimă, la dragoste, căci, ce poate bucura mai mult simÈ›irea unui lector decât dragostea împărtășită?

Care ar fi cel mai nimerit mariaj decât cel al Dragostei cu Poezia? Ziua se completează cu cealaltă. Dragostea, ca sentiment înălțător, poezia ca reflexie a acesteia în cuvinte, se regăseÈ™te în eufonia versului. Autoarea, intuind aceasta, îÈ™i începe volumul cu definiÈ›ia poeziei: „Poezia e zbateri de aripi / Parfumul de stele È™i nori / Un scump diamant È™lefuit / E-un ocean de petale È™i flori”. (Poezia, pag.9)

„ViaÈ›a în doi”, care dă È™i titlul volumului este o creaÈ›ie epică autobiografică. Pătrundem în intimitatea vieÈ›ii de cuplu, cu împliniri È™i nostalgii, cu regrete, cu părere de rău față de scurtimea tinereÈ›ii, adresându-se în egală măsură divinității È™i vieÈ›ii: „O, Doamne! Cât de scurtă eÈ™ti!” (ibidem, pag 11).
AcelaÈ™i regret după anii adolescenÈ›ei răzbate din poezia „Sărutul” (pag. 13), în care caută È™i găseÈ™te cuvinte potrivite, definiÈ›ii imaginate poetic în retrăiri voluptoase: „În serile de vară caldă/ Sub teii tocmai înfloriÈ›i/ Mă-mbrățiÈ™ezi cu drag, adesea,/ Mă strângi în braÈ›e, mă săruÈ›i” (ibidem).
În partea „Anotimpuri È™i rimă”, Sibiana Mirela Antoche abordează pastelul, poezia lirică în care îÈ™i exprimă stările afective față de frumuseÈ›ile naturii. În „Anotimpuri” trece în revistă, sintetic, frumuseÈ›ile iernii, urmată de primăvară, vară È™i toamnă. După acest prim inventar, detaliază: „Primăvară”, (pag. 19), „Vis de vară”, (pag. 20), „Toamna”, (pag. 21), „Iarna”, (pag.22), „Octombrie în ploaie”, ( pag. 23).

„Poezia în familie”, cea de-a treia secvență a volumului revine ca leitmotiv, completare la „Dragoste È™i poezie”, extinzând aria de cuprindere cu dorul de părinÈ›i, de ambientul familial, casă, uliÈ›a copilăriei, adolescență („Acele clipe de iubire”, pag. 29). Vin, la rând, în acest album sentimental, bunicii „... cu părul nins È™i glasul stins...”(BătrâneÈ›e, pag 30). Mai apoi, Sibiana Mirela simte imboldul È™i-l exprimă, în frumoase versuri pentru a-È™i cere iertare mamei, tatălui, bunicilor, surioarei (Iartă-mă, pag 31).

În următoarea secvență, „Natura în culori”, autoarea revine la pastel, de data aceasta cu altă destinaÈ›ie, natura cu reprezentanÈ›ii din lumea vegetală (Stejarul, Pădurea, Livada, Trandafirul), dar È™i parcul, Dunărea, Marea È™i La munte. Poeta dezvăluie încântarea în faÈ›a acestor frumuseÈ›i, le descrie în versuri meÈ™teÈ™ugite. Stejarul (pag. 41): „De sus priveÈ™te iarba, apa È™i pământul/ De jos se pregăteÈ™te să înfrunte vântul”. Aici descoperim personificarea. La fel, în strofa „Zâmbitoare È™i frumoasă/ Floarea roÈ™ie dansează./ Trandafirul cel È›epos/ Mă-mbie cu-al lui miros”(În parc, pag. 42). Dunărea, nici nu se putea altfel pentru o brăileancă face obiectul unei ode cu versuri lungi È™i rimă împerecheată: „Privind în depărtare vezi pescăruÈ™ii zburând,/ Trec repede prin apă, apoi spre cer zburând/ Pe apă vezi trăgând un barcagiu la rame/ La mal vezi acostând un vaporaÈ™ agale!”. (La Dunăre, pag. 43). Versul cu multe silabe, lung, pentru a facilita recitarea È™i a susÈ›ine cadenÈ›a, cere împărÈ›irea în emistihuri, prin cezură, ceea ce se întâmplă în poezia citată.

„Pădurea” (pag.46) prilejuieÈ™te poetei clipe de încărcare în drumeÈ›iile pe cărări de munte. „Un fir de apă rece/ Tot repede coboară/ PereÈ›i abrupÈ›i de stâncă/Se prăvăleau la vale”. Aici, Sibiana face rabat de la prozodie: respectă strofele catren, dar nu se mai îngrijeÈ™te de rimă. Și totuÈ™i, recitând poezia cu glas tare nu simÈ›i ruperea ritmului.

„Suflet de poet” are cea mai mare cuprindere. Să fie aluzie la poezia de suflet? Poate! Nouă nu ne rămâne decât să încercăm a descifra ideile din context, adică de a acorda vibraÈ›ia inimii de cititor la frecvenÈ›a de „emisie”. Este aceasta o speranță? Poeta începe noul ciclu cu „SperanÈ›a” (pag. 43): „SperanÈ›a este cea care ne dă puterea/ Ca să privim cu opitmism în viitor/ Să ne dorim să ne trezim din reverie/ Și s-adormim din nou È™i să visăm”. (ibidem)

O picătură de viață se strecoară în ruga „O,Doamne”!, (pag.54) Aici, poeta intuieÈ™te corect faptul că tinereÈ›ea dă vigoare, entuziasm creator, că a găsit „drumul drept”. Cu timpul apar necazuri, greutăți: „...De boli, de chinuri È™i de griji/ Ne amintim de Dumnezeu...”. Este viață È™i adevăr! TinereÈ›ea se crede atotbiruitoare, n-a simÈ›it, încă, opreliÈ™ti în avântul ei spre înalt. N-are timp de rugăciune, crede că totul i se cuvine. Vine vremea când elanul se poticneÈ™te, este momentul întoarcerii către Dumnezeu Tatăl. În Sfânta Scriptură se spune că „Dumnezeu nu doreÈ™te moartea păcătosului, ci îndreptarea lui”. De unde se relevă bunătatea Cerului. Poeta se roagă: „O, Doamne! Cât eÈ™ti de milos/ De bun, de îndurător È™i iertător./ Ne dai speranță tuturor/ Ne dovedeÈ™ti cât eÈ™ti de generos”, (pag 54).

Iubirea pătimașă față de un partener ideal, ori idealizat de simÈ›irea poetică nu putea să lipsească din preocupările creatoare ale unui suflet sensibil. O atare mărturisire întâlnim în poezia „Ce simt”, (pag. 60).

La rândul său, dragostea de meleagurile natale, apartenenÈ›a la un neam È™i la un loc dă viață sentimentului de siguranță, de protecÈ›ie. Acest areal cu atributele sale inconfundabile poartă un nume, „Acasă”, (pag. 61).

În poezia „Clipe” (pag. 64), poeta îngemănează momentele vieÈ›ii într-un tot unitar, sugerează scurgerea inexorabilă a timpului, a celui trecut, a celui prezent, a celui ce urmează. Cu alte cuvinte, viaÈ›a însăși este o alcătuire de clipe care vin, lasă urme È™i dispar în neant. AÈ™a spune È™i autoarea „Și fiecare clipă ce-a trecut/ S-a transformat în amintire”.

Urmează o suită de gânduri, care debutează cu... „Gândul”, (pag. 65), unde se revine firesc la credinÈ›a în Dumnezeu, la speranÈ›a ce vine din încrederea în bunăvoinÈ›a divinității. Aplează la repetiÈ›ie, ca figură È™i procedeu de stil unde îndemnul „învață” apare de nu mai puÈ›in de douăsprezece ori, constituindu-se într-o adevărată chintesență de sfaturi spre desăvârÈ™irea morală („Învață”, pag. 66). În „Alb È™i negru”, antiteza de concepÈ›ii dintre bine È™i rău, frumos È™i urât se remarcă È™i prin concuzia „Să nu ne fie frică de destin” (pag. 67), ca adevăr general că după nor vine soare, după necaz, bucurie.

Ca un respiro după versuri încărcate de filosofia vieÈ›ii, descriptive în conÈ›inutul lor de idei, de sfaturi È™i constatări, vine rândul unei poezii ce s-ar potrivi de minune într-o carte pentru copii. Autoarea se joacă în catrene, după obiÈ™nuință, descriind, cu candoarea copilăriei, zilele săptămânii („Săptămâna”, pag. 79). Apropo, pe când o plachetă de versuri pentru copii?

Revine, cu uÈ™urință la tonul grav al maturității depline cu „Dor de România”, în care răzbate un puternic sentiment patriotic subminat de evoluÈ›ii nu tocmai fericite actuale de pe urma cărora È›ara noastră se deÈ™ertizează de tot ce a avut ca valoare. Doar un român adevărat este omul ce nu È™i-a pierdut ultimul neuron pe calea tranziÈ›iei de la ceva concret către neant È™i desnaÈ›ionalizare. Doar acel român de suflet poate deplânge starea actuală, exclamând asemenea Mirelei: „Ce s-o alege de frumoasa È›ară/ Doar bunul Dumnezeu poate ar È™ti”. (pag. 85).

În ultima parte „De sărbători”, poeta încearcă să descreÈ›ească frunÈ›ile, ba cu un pastel, „Decembrie”, (pag.89), ba cu un „MoÈ™ Nicolae”, aducătorul de daruri, (pag. 90), ba cu o „Colindă” (pag.93), ori cu „PluguÈ™orul” tradiÈ›ional (pag. 96).

Despre acest volum de versuri s-ar mai putea spune că este o încercare, un curaj lăudabil al autoarei Sibiana Mirela Antoche de a se confrunta cu cu Măria-Sa, cititorul, îndrăznim a zice, cu acela nepervertit de nonvaloare, de ermetismul unor creaÈ›ii poetice ori de tonul mult prea facil al limbajului, licenÈ›ios, vulgar ori obscen. Sibiana întoarce spatele creaÈ›iei sale către această literatură de bazar, stă cu faÈ›a către frumos, scrie cu sufletul pentru suflete.

AÈ™a se scrie când poezia adevărată ne bate la ușă! Și se cuvine să o primim cu braÈ›ele È™i inimile deschise!