Horaţiu Mălăele : Am pătimit din cauza desenului
De Matei Mircioane
Horaţiu Mălăele s-a născut la 1 august 1952, în Târgu-Jiu. A absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în anul 1975. Este căsătorit, soţia fiind absolventă de cibernetică, împreună au doi băieţi: Ion Bogdan şi Cristian.
Horaţiu, cum ai descoperit pasiunea pentru teatru?
Eu am plecat spre Bucureşti cu gândul de a da examen la Arte Plastice, la Teatrul „Bulandra”, în perioada mea pregătitoare pentru „N. Grigorescu”. Am văzut câteva spectacole de memorie a teatrului românesc într-o perioadă în care un mare maestru al artei, pe numele lui Liviu Ciulei, încerca o reînviere care s-a numit în epocă reteatralizarea teatrului. Aşa ceva a avut loc în câteva ţări din Occident. Horaţiu MălăeleNu era ceva nou, însă era susţinută de un mare pedagog şi de un mare făuritor de teatru. Se schimbau două stiluri, de la cel tipic, monoton, la un teatru al imaginii, al invenţiei, al mobilităţii şi al spiritului.
Atunci, în Bucureşti au avut loc, la aproape toate teatrele, evenimente deosebite conduse de regizori de faimă cum ar fi: Ciulei, Pintilie, tânărul Andrei Şerban. Aceste evenimente m-au „trezit” şi pe mine în sălile de teatru. Am rămas uluit de ce se întâmpla şi mi-a „răsturnat” ideea şi convingerea de a da la arte plastice. Am zis că în nebunia mea şi în nebunia tinereţii pot să fac această meserie de actor. În aceste spectacole i-am văzut pentru prima oară „mai vii ca niciodată” - scriu despre asta şi altele în cartea mea „Horaţiu despre Mălăele” - pe: Octavian Cotescu, care ulterior mi-a devenit şi profesor, pe Toma Caragiu, cu care am avut privilegiul să fiu prieten până la moartea lui în timpul cutremurului din 1977; pe Victor Rebengiuc, Marin Moraru, Gina Patrichi. Am văzut marii actori ai ţării, poate toate acestea au făcut ca eu să dau la teatru şi, spre bucuria mea, să reuşesc.
Cine ţi-a descoperit talentul la desen?
Îmi face plăcere să povestesc. La şcoală, în primele clase primare, am fost un elev tare slab la acestă disciplină. În clasa întâi am luat premiul doi, singurul din clasă, toţi ceilalţi au primit premiul întâi. Am „pătimit” din cauza desenului. Părinţii mei s-au mutat în alt cartier al oraşului Târgu-Jiu, eu frecventând clasa a doua la altă şcoală şi învăţătoarea mi-a dat ca temă pentru vacanţă să fac cât mai multe desene, să devin mai îndemânatic. La terminarea vacanţei, desenam tot ca înainte. Pot să spun că în sistemul de învăţământ destul de învechit, de nenorocit se simte nevoia de o schimbare ca acest sistem să capete interes şi apoi viaţă. Horaţiu Mălăele şi Adalbert GyurisMă refer la reciprocitarea dintre elev şi dascăl, mai ales că tu ai fost profesor şi înţelegi. Am doi băieţi şi ştiu ce se întâmplă în această zonă. Mă gândesc uneori de ce am învăţat de acidul dezoxiribonucleic, şi sunt multe astefel de exemple. Evident că multe dintre ele în grija pentru mine le-am uitat. Revenind la desen, când am trecut în clasa a cincea, a venit un profesor, terminase la Cluj, şi când m-a văzut desenând mi-a zis că sunt... genial. Cum desenam eu n-a mai văzut pe nimeni... Eu desenam pe mai departe ca înainte, însă profesorul m-a ambiţionat şi m-a încurajat.
A fost lung drumul de la perioada de care povesteşti la stilul care te caracterizează?
Adevărul este că am lucrat enorm, profesorul Nicu Gherghe m-a îndrumat şi supravegheat. Am făcut enorm de multe acuarele, am continuat cu goaşe, la urmă am trecut la ulei şi am avut chiar expoziţie la final de liceu în Târgu-Jiu. După ce am ajuns la Bucureşti şi am devenit actor, am avut mult mai puţin timp liber şi atunci am recurs la caricatură. Acest gen implică, din partea celui care face aşa ceva, să cunoască psihologia omului şi cunoaşterea subiectului foarte bine. O caricatură nu înseamnă a îngroşa doar nişte linii, defecte faciale. O caricatură trebuie să scoată acel ceva din subiect, care este în interiorul său şi merge spre exterior.
Revenind la meseria ta, e grea actoria?
E foartea grea şi foarte frumoasă. E norocită şi cea mai nenorocită meserie din lume. E norocită pentru că poţi să modifici viaţa şi că poţi crea personaje. Este o meserie frumoasă, se lucrează în echipă, comunici cu alţi actori care la rândul lor sunt fenomene, uneori oameni deosebiţi, gândesc altfel, umblă altfel şi de multe ori ajungi să comunici cu spectatorii şi e nemaipomenit. Nu se poate exprima prin cuvinte marea bucurie, aceasta este marea răsplată a noastră.
Vorbind de răsplată, e recompensată bine acestă nobilă meserie în România?
În acest sens este nenorocită, noi rezistăm datorită mirajului scenei şi al publicului. Din păcate încă traversăm o perioadă de mare criză şi se pare că lucrurile se aşază greu în matcă. Însă actorii îşi fac totdeauna meseria, asta e viaţa lor, au prieteni deosebiţi, pe care nu pot să-i ignore,p rieteni ca Moliere, Shakespeare, Caragiale şi mulţi alţii ca ei.
Îţi mulţumesc pentru interviu şi îţi doresc să ai parte pe mai departe doar de bucurii şi multe succese!
Interviu acordat lui ADALBERT GYURIS de la cotidianul Argument
Horaţiu, cum ai descoperit pasiunea pentru teatru?
Eu am plecat spre Bucureşti cu gândul de a da examen la Arte Plastice, la Teatrul „Bulandra”, în perioada mea pregătitoare pentru „N. Grigorescu”. Am văzut câteva spectacole de memorie a teatrului românesc într-o perioadă în care un mare maestru al artei, pe numele lui Liviu Ciulei, încerca o reînviere care s-a numit în epocă reteatralizarea teatrului. Aşa ceva a avut loc în câteva ţări din Occident. Horaţiu MălăeleNu era ceva nou, însă era susţinută de un mare pedagog şi de un mare făuritor de teatru. Se schimbau două stiluri, de la cel tipic, monoton, la un teatru al imaginii, al invenţiei, al mobilităţii şi al spiritului.
Atunci, în Bucureşti au avut loc, la aproape toate teatrele, evenimente deosebite conduse de regizori de faimă cum ar fi: Ciulei, Pintilie, tânărul Andrei Şerban. Aceste evenimente m-au „trezit” şi pe mine în sălile de teatru. Am rămas uluit de ce se întâmpla şi mi-a „răsturnat” ideea şi convingerea de a da la arte plastice. Am zis că în nebunia mea şi în nebunia tinereţii pot să fac această meserie de actor. În aceste spectacole i-am văzut pentru prima oară „mai vii ca niciodată” - scriu despre asta şi altele în cartea mea „Horaţiu despre Mălăele” - pe: Octavian Cotescu, care ulterior mi-a devenit şi profesor, pe Toma Caragiu, cu care am avut privilegiul să fiu prieten până la moartea lui în timpul cutremurului din 1977; pe Victor Rebengiuc, Marin Moraru, Gina Patrichi. Am văzut marii actori ai ţării, poate toate acestea au făcut ca eu să dau la teatru şi, spre bucuria mea, să reuşesc.
Cine ţi-a descoperit talentul la desen?
Îmi face plăcere să povestesc. La şcoală, în primele clase primare, am fost un elev tare slab la acestă disciplină. În clasa întâi am luat premiul doi, singurul din clasă, toţi ceilalţi au primit premiul întâi. Am „pătimit” din cauza desenului. Părinţii mei s-au mutat în alt cartier al oraşului Târgu-Jiu, eu frecventând clasa a doua la altă şcoală şi învăţătoarea mi-a dat ca temă pentru vacanţă să fac cât mai multe desene, să devin mai îndemânatic. La terminarea vacanţei, desenam tot ca înainte. Pot să spun că în sistemul de învăţământ destul de învechit, de nenorocit se simte nevoia de o schimbare ca acest sistem să capete interes şi apoi viaţă. Horaţiu Mălăele şi Adalbert GyurisMă refer la reciprocitarea dintre elev şi dascăl, mai ales că tu ai fost profesor şi înţelegi. Am doi băieţi şi ştiu ce se întâmplă în această zonă. Mă gândesc uneori de ce am învăţat de acidul dezoxiribonucleic, şi sunt multe astefel de exemple. Evident că multe dintre ele în grija pentru mine le-am uitat. Revenind la desen, când am trecut în clasa a cincea, a venit un profesor, terminase la Cluj, şi când m-a văzut desenând mi-a zis că sunt... genial. Cum desenam eu n-a mai văzut pe nimeni... Eu desenam pe mai departe ca înainte, însă profesorul m-a ambiţionat şi m-a încurajat.
A fost lung drumul de la perioada de care povesteşti la stilul care te caracterizează?
Adevărul este că am lucrat enorm, profesorul Nicu Gherghe m-a îndrumat şi supravegheat. Am făcut enorm de multe acuarele, am continuat cu goaşe, la urmă am trecut la ulei şi am avut chiar expoziţie la final de liceu în Târgu-Jiu. După ce am ajuns la Bucureşti şi am devenit actor, am avut mult mai puţin timp liber şi atunci am recurs la caricatură. Acest gen implică, din partea celui care face aşa ceva, să cunoască psihologia omului şi cunoaşterea subiectului foarte bine. O caricatură nu înseamnă a îngroşa doar nişte linii, defecte faciale. O caricatură trebuie să scoată acel ceva din subiect, care este în interiorul său şi merge spre exterior.
Revenind la meseria ta, e grea actoria?
E foartea grea şi foarte frumoasă. E norocită şi cea mai nenorocită meserie din lume. E norocită pentru că poţi să modifici viaţa şi că poţi crea personaje. Este o meserie frumoasă, se lucrează în echipă, comunici cu alţi actori care la rândul lor sunt fenomene, uneori oameni deosebiţi, gândesc altfel, umblă altfel şi de multe ori ajungi să comunici cu spectatorii şi e nemaipomenit. Nu se poate exprima prin cuvinte marea bucurie, aceasta este marea răsplată a noastră.
Vorbind de răsplată, e recompensată bine acestă nobilă meserie în România?
În acest sens este nenorocită, noi rezistăm datorită mirajului scenei şi al publicului. Din păcate încă traversăm o perioadă de mare criză şi se pare că lucrurile se aşază greu în matcă. Însă actorii îşi fac totdeauna meseria, asta e viaţa lor, au prieteni deosebiţi, pe care nu pot să-i ignore,p rieteni ca Moliere, Shakespeare, Caragiale şi mulţi alţii ca ei.
Îţi mulţumesc pentru interviu şi îţi doresc să ai parte pe mai departe doar de bucurii şi multe succese!
Interviu acordat lui ADALBERT GYURIS de la cotidianul Argument
Autor Matei Mircioane
Scrie un comentariu
Comentarii
Vezi toate comentariile
Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.
Scrie un comentariu