Preşedintele va veni din frig?

Intr-o geografie a detenţiei politice a românilor, din perioada comunistă, printre puzderia de închisori, lagăre (de deportare şi exterminare) şi azile psihiatrice, se detaşează principalele centre de exterminare Gherla, Aiud, Piteşti (cu reeducarea prin tortură) şi Jilava, a  căror origine se regăseşte în noua ordine mondială rezultată din ruinele fumegânde ale celui de-Al Doilea Război Mondial.

Astfel, după “acordul procentajelor“ de la Moscova, unde Churchill, căruia unii români îi închină osanale, îi dă mână liberă lui Stalin în România, unul dintre cele mai importante state capitaliste europene interbelice, care trecea, cu binecuvântarea unui “pilon al democraţiei”, în sfera de influenţă sovietică.

Începând cu anul 1945, când au fost urmărite şi anchetate mai multe persoane care făceau parte din organizaţiile anticomuniste “Sumanele Negre”, Graiul Sângelui”, Mişcarea Naţională de Rezistenţă, Organizaţia ”T”, represiunea fizică s-a succedat în valuri: în iulie 1947 mai mulţi lideri ai PNŢ au fost arestaţi iar după proclamarea Republicii Populare Romane s-a declanşat adevărata teroare sistematică împotriva opozanţilor politici: lideri de partide, intelectuali, preoţi, studenţi, ţărani - toţi consideraţi “duşmani ai poporului” care au fost arestaţi şi întemniţaţi.

”Moara de măcinat elite româneşti” pusă în funcţiune de PCR le-a exterminat pe cele din ţară, o parte a reuşit să fugă iar cei care s-au încumetat să rămână au avut de luptat cu greutăţi imposibil de imaginat.

Aceasta este, poate, cea mai mare crimă pe care a comis-o comunismul împotriva poporului român după cum afirmă Aristide Ionescu în lucrarea sa “Dacă vine ora H, pe cine putem conta?”.

Nenumărate arestări au abătut peste ţară o teroare teribilă pentru că s-a urmărit distrugerea oricărei rezistenţe faţă de noua doctrină comunistă, astfel încât, se pare că arestările şi deportările au cuprins peste un milion de români, dintre care aproape două sute cincizeci de mii au fost exterminaţi, aruncaţi în gropi comune, fără cruci.

Au fost înfiinţate peste o sută de închisori, lagăre de muncă şi centre de domiciliu forţat, arestările desfăşurându-se practic fără întrerupere, timp de aproape douăzeci de ani(1944-1964), după datele lui   Florin Mătrescu publicate în lucrarea “Holocaustul roşu. Crimele comunismului internaţional în cifre”.

Prin comparaţie, tot douăzeci de ani a durat şi represiunea împotriva comuniştilor, de la Legea Mârzescu (1924) până la momentul 23 august 1944, dată la care toţi membrii PCR din ţară abia dacă ajungeau la  numărul 1000. Nu existau sute de închisori pentru opozanţii regimului de atunci, ci cel mult două, respectiv Doftana şi Văcăreşti, dintre care prima se detaşează prin faptul că “a dat” doi conducători de stat comunişti(Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu) dar şi elita politică care a guvernat statul după ce comunismul “a învins la oraşe şi sate”.

Întrebarea care mă frământă şi care, cred, ar trebui să dea de gândit românilor, este legată de faptul că dintr-un milion de români care s-au opus comunismului şi au ajuns în închisori ca deţinuţi politici, niciunul nu a devenit apoi, prin prisma suferinţelor îndurate în numele libertăţii şi democraţiei, conducător al statului.

Am cerut sprijinul în acest sens domnului Grigore Ciobică, preşedintele Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici, filiala Brăila, care mi-a declarat următoarele:
“În închisorile comuniste, elita naţională românească a fost distrusă, exterminată, iar la ieşirea noastră, a deţinuţilor politici din închisori, au fost foarte puţini care să ia locul acestei elite, dacă nu chiar niciunul. Mai departe, în viaţa aşa-zisă liberă, au fost tot felul de interdicţii cu privire la pefecţionarea pregătirii şi la progresul intelectual”.

În acest context, cât încă nu este prea târziu, următorul conducător al statului va veni oare cu amintirea suferinţelor din temniţele comuniste în suflet?