Tragi-comicul României post-revoluționare

Poporul român poate fi recunoscut nu numai după faptele celor ce l-au condus, ci și după vorbele acestora. Poporul român a fost condus, în cele mai multe cazuri, prin ziceri cu impact, asociate unor discursuri sfornăitoare or moderate, scăpate voit ori ne voit, pline de nerv sau nervi, cu sens sau fără sens. Clar este că România a fost condusă prin replici, fără idei coerente, dar am avut vorbe care au rămas antologice, scrijelite adânc, dureros sau cu umor pe zidurile istoriei naționale din ultimii 35 de ani. Cele spuse involuntar au intrat în folclorul național popular. Altele au fost spuse cu patos și patimă, devenind doctrină. Ironii și autoironii, toate au rămas precum o oglindă din baia politică a celui ce le-a cuvântat.

Ateul Ion Iliescu ne-a lăsat multe. A fost un președinte zâmbăreț și blând precum un tătuc din lagărul sovietic. Logica sa nu a călcat niciodată în afara logicii partidului pe care l-a înființat; prin felul său jovial de a fi, a schimbat fața acestuia. A fost președintele care a creat și a condus democrația originală cu gust acru, unde libertatea - ca esență a ființei umane, a fost tolerată și nu garantată. Președintele Iliescu - poate că fără să vrea - a inventat ,,capitalismul de cumetrie” ca sistem politico-oligarhic, ocrotind și reînnoind astfel vechile găști din rândul doi al PCR unde meritocrația a fost adusă la stadiul facultativ, în care relațiile de rubedenie și neam deveniseră obligatorii.

Cea mai inocentă zicere din puțul gândirii lui Ion Iliescu este monumentala limbă de lemn, înțeleasă chiar metafizic: ,,sinergia faptelor prin meandrele concretului”, limbaj neatins de nimeni nici înainte și nici după 1989. O profunzime neînțeleasă de nimeni, un stil aproape poetico-filosofic de tip mioritic, un ghem încâlcit de cuvinte și expresii, din care până la urmă nu era nimic de înțeles. Vorbe ce sunau frumos și important, dar fără nicio importanță rezolvatoare a problemelor oamenilor. Într-un anumit moment, sinceritatea lui Ion Iliescu a ieșit la iveală într-o formă brutală: ,,Măi, animalule!”, fiind spusă într-un moment de nervozitate - la TV în direct, afișând celebrul zâmbet al președintelui ce se credea veșnic în funcția prezidențială - în relația cu cei pe care i-a condus timp de trei mandate.

Apare în scenă profesorul universitar Emil Constantinescu, om cu voce blajină, cu privirea ca a unui dascăl plin de dezamăgiri și care a si-a dorit un anumit standard al moralei în politica românească. Dar nu a reușit: a fost învins de sistem, de securitate - după cum a și recunoscut la finele mandatului său - mandat pe care l-a câștigat cu o replică definitorie, care nu a fost o gafă, ci o întrebare: Credeți în Dumnezeu?, spusă surprinzător și apăsat tovarășului Ion Iliescu, liber-cugetător, într-o excepțională dezbatere de campanie electorală. Zicerea aceasta a rămas în subconștientul colectiv ca o ancoră revelatorie și chiar definitorie a ceea ce însemna contra-candidatul Iliescu Ion. A fost întrebarea câștigătoare, care l-a făcut să se recunoască învins! Mandatul lui E. Constantinescu a fost unul tumultuos, de cele mai multe ori tăcut și resemnat, spre final a pierdut totul, și plin de amărăciune a recunoscut că a fost învins de sistem. E știut faptul că politica își devorează idealiștii!

A urmat cel de-al treilea președinte ales al României post-comuniste, Traian Băsescu - ofițer de marină în comunism, turnător la Securitate sub numele cod ,,Petrov”, omul pentru care înjurătura se mai întretăia cu discursul politic, uneori ca o scăpare, alteori ca premeditare, președintele care a adus politica și la nivel înalt, dar și la nivel de mahala, discurs și vorbe de duh de la care niciodată nu se făcuse rabat. Nu a intrat niciodată în rolul liderului sobru, fiind un președinte jucător. A fost un bătăios și un scandalagiu cu legitimitatea numărului mare de voturi populare cu care a fost ales, a fost un ins preponderent urban. A jignit: ,,Găozarule!”, în direct la un interviu; a insultat o ziaristă: ,,țigancă împuțită”, a reluat cu reală convingere că ,,Iarna nu-i ca vara” - o zicere pseudo-filosofică, iar în lupta electorală cu Adrian Năstase a recunoscut cu maximă și amară luciditate: ,,Ce nenorocire pe poporul ăsta, ca în finală să ajungă doi foști comuniști”.

Dincolo de toate aceste cuvinte rămânea acea hăhă-ială, un râs și un rânjet deloc vesel, unul sarcastic și crud, de cele mai multe ori deplasat. La râsetul lui Băsescu se crispa și se amuza poporul. Râdeau împreună. Mai bine zis, cu un ochi râdea și cu celălalt plângea. Râsul și plânsetul unei societăți, al unei Românii care nu rezolvase mai nimic din ceea ce trebuia făcut cu adevărat pentru cetățeni și țară.

După această epocă zgomotoasă a venit epoca tăcerii cu președintele Klaus Iohannis. Un președinte care nu a deranjat poporul nici măcar cu o vorbă bună, umană, dar nici el nu a fost deranjat de vreo problemă gravă din societate: ,,Privesc lucrurile cu atenție și îngrijorare”, a spus, și atât i-a trebuit. A prezidat o epocă în care nu se mai întâmpla nimic și totul se degrada într-o gravă liniște neliniștitoare.

A fost președintele tăcut!

Ce a rămas după aceste mandate? Doar ticurile verbale și acel elefant din Palatul Victoria, într-o situație de cumpănă pentru țara noastră România. În final, după moartea președintelui Ion Iliescu, poporul plânge și râde, ca în toată istoria sa recentă poporul face haz de necaz! O fi bine, o fi rău? Între hăhă-ituri amare și prelungi care cuprind un ridicol și monstruos spectacol de la democrația originală veche și până la capitalismul de cumetrie vechi și nou. Rămânem fiecare cu regretul nostru: unii după Ceaușescu sau Iliescu, alții după Constantinescu sau Băsescu!