Noua birocrație povara asupra micilor producători agricoli

Introducerea obligativității ca micii producători agricoli să se înscrie în registre oficiale ridică întrebări serioase despre rolul statului în viața rurală și despre cât de bine înțeleg autoritățile realitățile și nevoile acestei categorii sociale. Dacă intenția declarată este de a avea o imagine mai clară asupra activităților agricole și de a facilita accesul la diverse forme de sprijin, implementarea acestui tip de reglementare a devenit o sarcină birocratică împovărătoare, mai ales pentru cei mai vulnerabili membri ai comunităților rurale.

Micii producători sunt adesea persoane vârstnice sau familii care duc un trai modest, limitat la auto-suficiență, și care nu au acces constant la informații sau resurse digitale. Introducerea unor obligații administrative – de cele mai multe ori fără o informare prealabilă, fără sprijin logistic și fără reducerea procedurilor – riscă să devină mai degrabă o piedică decât un ajutor. Înscrierea în registrele oficiale, completarea formularelor sau chiar deplasările pentru diferite documente implică timp și costuri suplimentare, pe care mulți dintre acești oameni nu le pot susține.

Sistemul birocratic actual, adesea lipsit de transparență și de adaptabilitate, nu ia în considerare faptul că mulți dintre acești mici producători provin din segmentul cel mai vulnerabil al populației. În loc să fie susținuți în activitatea lor prin măsuri eficiente și simplificate, li se cere să se adapteze la un aparat administrativ conceput mai degrabă pentru marii producători, care au la dispoziție infrastructură, resurse și personal pentru a răspunde cerințelor de conformitate.

Pentru mulți dintre acești producători, agricultura este nu doar o sursă de venit, ci și o moștenire, o tradiție. Birocratizarea excesivă, mai degrabă decât să faciliteze, pare să pună distanță între acești oameni și singura lor resursă de trai. În absența unor soluții de sprijin real – fie că este vorba de eliminarea unor taxe de înscriere, de furnizarea unor puncte locale de asistență sau de digitalizarea accesibilă – reglementările rigide nu fac decât să sporească dezavantajele unei populații deja marginalizate.

A cere unui mic fermier să alinieze modul său simplu de a produce alimente pentru propria familie la aceleași cerințe la care se supun marii producători, este nu doar o inechitate, ci și un risc pentru însăși viitorul agriculturii rurale. În timp ce micii producători se confruntă cu bariere administrative și riscul de a abandona această activitate, riscul de depopulare rurală crește, iar consecințele pentru comunități sunt severe.

Soluția nu este în eliminarea reglementărilor, ci în flexibilizarea lor și în asigurarea accesului egal la suport și informații. Investind în infrastructura administrativă din mediul rural, facilitând proceduri simplificate și oferind educație digitală adecvată, statul poate să își atingă obiectivul de monitorizare și susținere fără a-i împovăra pe micii producători, a căror muncă și tradiție rămân piloni fundamentali ai societății românești.