Neputința de a ne mai dovedi obârșiile…

Ne îndreptăm spre exercițiul financiar de țară în care resursele vor fi alocate majoritar spre nevoile a fel și fel de refugiați și alogeni, în vreme ce românilor le va rămâne tot mai puțin… Ne îndreptăm spre momentul în care capitolele bugetare vor dospi de cheltuielile datorate de Statul Român pentru veniturile de tot soiul, de incluziune, de rezidență, dar și pensiile și alocațiile altora… Pentru că aici am ajuns… Iar singurul „balans” se va face doar între drepturile altora… A acelora ce vin aici și a acelora plecați de multă vreme… Și nici măcar nu știm în ce „proporții”… Știm doar beneficiarii: refugiații și alogenii… E drept, nu avem habar câți dintre aceștia vor deveni „în timp” și venetici… Noii venetici ai României… Că ne pricepem în a ne da casa pe mâna altora, pentru a le arăta minunățiile noastre, apoi ajungem a ne mira că am mai căpătat niște dușmani de țară…

Nu știm câți ucrainieni beneficiază astăzi de sprijin la noi… Nu avem stabilit prin lege un număr maxim al prezenței lor aici, de la care să putem vorbi de strămutarea voită a unei populații străine pe teritoriul țării… Aflăm, când și când, de la poliția de frontieră (până li se va restrânge dreptul de a mai emite comunicate) cum alți „10 000 de cetățeni ucrainieni au intrat în țară, într-o singură zi”… În fapt, nu știm nici măcar orizontul de timp al prezenței lor, trecându-se, fără a se adopta măcar un act în Parlamentul României, de la oferirea de ajutor pe o perioadă limitată de statutul de refugiat, la asumarea de către guvernanți a inserției acestora „pe termen mediu și lung”…

Suficient timp pentru a vorbi de un proces de naturalizare a acestora aici, nu?!…

Asta ar fi la „rubrica” supradimensionată a acelora ce vin… Pentru că, de parcă nu era suficient de încălecat românul în sărăcia lui, dar, vorba aceea, niciodată nu vom fi suficient de săraci și sărăciți pentru a nu ni se mai lua ceva (poate doar în momentul în care vom mai fi aici, nu majoritari, ci procent dintr-o federalizare care a început), așadar, de parcă nu aveam destule nevoi și griji, de acum vom plăti și pensiile altora… Da, ale altora, fără legături de neam și țară cu noi, fără o continuitate cu noi… Ale evreilor plecați de pe pământurile noastre după al doilea Război Mondial, deși timpul care a trecut i-a înstrăinat suficient de noi, cel puțin față de generația prezentă, pentru a mai găsi justificări pentru eventuale îndatoriri și chiar empatii…

Dar nu luăm noi de la ai noștri pentru a le plăti altora pensiile?! În fine, nu luăm noi, ci tot ei, prin ai noștri, că de aia și-au pus atâtea „ordonanțe” în funcții… Da, poate că, aparent, sunt puțini, 7000 de supraviețuitori ai holocaustului ce trăiesc de la sfârșitul războiului în Israel, pentru care, șapte decenii mai târziu (!), ne angajăm să plătim pensii… Și ce importanță are că au trecut câteva generații între ceea ce a fost, fără vina noastră, și prezentul de acum, atât de nedrept cu noi, cu urmașii noștri, cu viitorul lor… Important e doar ce va fi, nu?!… Și nu știm nici măcar cuantumul pensiilor pe care le vom plăti, nu părinților și bunicilor noștri, ci unor cetățeni din Israel (iar ăsta, da, tupeu „holocaustic”: să iei acum bani și pentru pensii!), nu știm cum vor fi „indexate”, pe coșul de iad românesc sau de trai pe vătrai israelit, or dacă vor fi impozitate când pensiile bătrânilor noștri vor fi dijmuite?… Nu știm nici dacă aceste plăți se vor limita strict la supraviețuitorii holocaustului, trăitori în Israel (deocamdată, că mai găsesc ei o țară-două unde să ne scoată buni de plată) sau se va transmite, și atunci să te ții!, ca drepturi pentru moștenitori…

Știm doar că va fi un alt capitol bugetar ce va trebui acoperit de noi… Și numai contează că poate o să ajungem să ne vindem, pentru a plăti beneficii altora, nu doar proprietățile, ci poate și rinichii… Că altceva nu mai avem…

Și nu, despuierea noastră nu se va opri aici… Vor urma alți supraviețuitori de „holocauste”… Că nu întâmplător sunt antamați acum atât de virulent țiganii în istoria țării… De mai avem un pic și o să se certe „Ițig” (ăla din mizerabila enciclopedie israelită a prezenței lor dintâi pe pământurile noastre) nu doar cu „Hunor”, care dintre ei a fost „întâiul dac”, dar în „discuție” o să avem și țigani!… Că nu ‘geaba se înființează un „stabiliment” al lor, nu secție ori vitrină într-un colț al Muzeului Național de Istorie a României, ci unul paralel, virtual (acum!), care să marcheze, apoi să mascheze și în cele din urmă să ne fure Istoria, cu tot cu artefacte… Căci oare unde se duc sutele, miile de artefacte pe care le tot vând felurite case de licitații, din fondul și chiar patrimoniul nostru național, dacă nu pentru a fi scoase, peste câțiva ani, poate peste o generație-două, ca dovezi ale moștenirii istorice și culturale ale unor alogeni, poate și refugiați, deveniți majoritari într-o țară în care românii vor fi minoritari cel puțin în putința de a-și mai dovedi obârșiile… Și da, ni se va impune asta! Să ne demonstrăm, cu artefacte, cu orice, de la ceramică la statuete din lut, de la pânze iconoclastice la tablouri și steaguri de luptă, rădăcinile… Iar noi nu vom mai avea nimic…