De la normal la oripilare

Un prost dă peste tine cu mașina, voit, doar pentru că drumul lui din punctul A în punctul B trebuie să fie mai scurt, mai comod, mai rapid. Tu ajungi la spital, rupt în bucăți, aproape fără suflare. Te preia un medic bun, unul dintre aceia care mai cred în meserie. Se apucă de tine ca de un mecanism care încă poate fi salvat: îți face injecții dureroase, îți dă pastile amare, îți pune o mască de oxigen care te apasă și te incomodează, iar după operație te trece pe un regim drastic, fără concesii. Încet, cu tuburi agățate de tine- cu sondă, drenă, perfuzii, începi să mergi, să revii din moartea mică în care te-a aruncat inconștientul de la volan.

Și atunci se întâmplă absurdul: tu și familia ta nu sunteți furioși pe vinovatul care v-a nenorocit, ci pe doctorul care încearcă să repare ce a distrus altul; pe asistente, pe personal, pe toți cei care încearcă să te țină în viață. Ba chiar și pe colegii de salon, victime ale acelorași specii de nemernici, le arunci priviri acre, parcă vinovați că există și ei acolo, în paralel cu suferința ta. Și dacă mori sau dacă rămâi cu infirmități pe viață, tot medicul este de vină- e amenințat juridic, chiar i se pune în pericol integritatea fizică, iar autorul accidentului scapă fără nicio consecință juridică ori de altă natură din partea victimei.

Așa s-a întâmplat, în seara aceasta, în această țară. Ciordacu, cel care a nenorocit o țară întreagă, cel care ar fi trebuit să ajungă pe mâna legii pentru nelegiuirile sale de la conducerea guvernului, a fost scăpat, iertat, reintegrat. Iar cetățenii, avariați de consecințele acelor ani, nu se revoltă împotriva vinovatului, ci împotriva lui Bolojan, medicul care încearcă- cu metode dure, poate, dar necesare, să salveze pacientul numit țară și pacienții numiți cetățeni.

Și peste tot răsună urale, bucurie, mici și sarmale, whisky turnat în pahare până la refuz, sărbătorind victoria lui Ciordacu la președinția Consiliului Județean Buzău. Cineva pronunță cu seninătate acel cuvânt straniu și dureros: Sindromul Stockholm. Și poate că exact asta este: victimele ajung să-și iubească agresorul, să-l apere, să-l voteze.

Pe mine m-a oripilat tot acest spectacol de seară, deși într-un colț al ființei mele se afla și o mică bucurie: că Bucureștiul nu a încăput pe mâna PSD sau a autoproclamaților suveraniști. Dar restul? Restul e o rană deschisă.

În ce lume trăim? Unde s-a dus adevărul? S-a topit sub propria noastră neputință? Trăim, probabil, în plin post-adevăr, acolo unde faptele nu mai contează, iar memoria e un vis în ceață. Într-o lume care își apără călăii și își hulește medicii. Într-o lume în care rațiunea e mereu învinsă de emoția colectivă. Într-o lume în care realitatea devine un zgomot de fond, iar minciuna- o melodie ușor de fredonat.

Și totuși, asta e lumea noastră: răsturnată, confuză, amețită, în care victimele își ridică agresorii pe un piedestal și aplaudă, cu veselie deloc inocentă, propria lor nenorocire.

Logica și memoria ne-au părăsit, adevărul factual nu mai are nicio importanță, trăim (ne)liniștiți în țara absurdului așteptând ca mama proștilor să facă miracole pentru noi. În tot acest timp aruncăm flegmatic cu flegme în cei care încearcă să creeze un cât de mic drum, greu și sinuos, dureros, întru salvarea tuturor.