De Sf. Ilie. Omagii, amintiri, regrete, iubiri determinate…

Azi, joi, 19 iulie 2018, am ajuns în Piața Centrală a Buzăului. Ploua mărunt și, până să ajung în piață, simțeam un miros foarte tonic în nări și plămâni! Piața era plină de busuioc. Așa ceva nu am mai văzut niciodată. Nu știu câte ”tarabe” are piața târgului meu, dar cred că, numărând cu ochii minții, să tot fie vreo 200(?). Peste fiecare tarabă, printre flori, roșii, cartofi, usturoi, pătrunjel, mărar etc., undeva, la foarte bună vedere, existau și câteva mănunchiuri de busuioc. Am cumpărat două mănunchiuri, la un preț incredibil de mic. De la două femei, din dialogul acestora, am înțeles că mâine e marea sărbătoare a Sf. Ilie. Să fie primită! Ajuns acasă, după ce deja vorbisem cu Irina mea, am pus cele două buchete de busuioc într-o sticlă de sticlă, nu de plastic. Am vrut inițial să o las în bucătărie, din cauza pisoiului. Și am început să scot din sacoșe cumpărăturile, coșul zilei, cum se spune. Irineu, pisoiul nostru din dotare/donată, a intrat într-o agitație de balamuc oficial. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Ca toți motanii, ca toate pisicile curioase, își punea botul peste fructele proaspete. La un moment dat, am intrat în bucătărie și, când am revenit în dormitor l-am văzut pe ”nebunaticul” nostru pisoi mâncând busuioc. Parcă era o maimuță cu botul în buricul junglei, pur și simplu nu i se mai vedea capul, era căzut în extazul invizibil al esenței divine. Am sunat-o pe Irina și i-am spus ce face Irineu. Numele i l-am dat din clipa în care încăpea într-o șosetă de copil, după numele mitropolitului Irineu Mihălcescu, descoperit de mine târziu într-o carte a prietenului Dorin Ivan, ziarist Agerpres. Acum când scriu aceste rânduri, Irineu stă cu coada pe frigider și se uită la mine prin crăpătura ușii. Cred că o să mă înscriu în organizația de protecție a animalelor. Și, dacă tot e Sf. Ilie, vreau să spun că am avut, la trei case de mine, pe aceeași uliță, un Ilie. Ilie Coman. Un băiat care, la vremea sa, îl putea eclipsa pe Robert Redford. Frumos și cu caracter. Era mai mic cu doi ani decât mine. Până pe la vreo 14 ani își sugea degetul gros de la mâna dreaptă, subțiindu-l pur și simplu în timp. Ilie mi-a fost coleg la o școală din Brăila, apoi coleg la ”Chimica” Buzău, adus de mine acolo. A ratat prima și singura sa căsătorie, luând drept parteneră de viață o femeie cu care nu s-a putut înțelege. Lucrau împreună, erau și colegi de slujbă nu doar de pat. După divorț a renunțat și la serviciu. Apoi s-a spânzurat în casa părintească de la Bălăceanu. Au circulat fel de fel de ipoteze. Nu cred în niciuna dintre ele. Ilie a fost chemat de urgență la Ceruri. Biserica noastră de zi cu zi ar trebui să fie mai îngăduitoare cu… sinucigașii. Dumnezeu hotărăște ce și cum! Când am hotărât să scriu acest text, ”subiectul” era dedicat bunului meu prieten Marian Ilie, un poet excepțional, un patriot în sensul clasic al cuvântului, cu care, aproape zilnic schimb mesaje (redirecționate). Marian Ilie a fost atașat militar în Turcia. Diplomat adică. Nu știu ce grad militar are. Știu că e un om în care poți avea încredere. În afară de ”sinucigașul” Ilie Coman și de supraviețuitorul Marian Ilie nu mai am niciun sfânt. Fie această zi binecuvântată de Cel de Sus, ca și prietenii mei ”Ilii” oriunde ar fi ei. Pentru Sf. Ilie am o singură rugăminte. Să aibe grijă de sufletul mamei. Aveam vreo șapte ani, cei ”de acasă”, când mama, dincolo de toate năzbâtiile mele, mă ruga să nu mă ating de mărul nostru din grădină până nu vine Ziua ”Sf. Ilie”. Și erau acolo, în pom, niște mere mai tentante decât cele ale șarpelui din Rai. Nu mă atingeam de niciun măr, mama avea niște puteri similare cu cele ale ”vrăjitoarelor” din Africa sănătoasă. Era un fel de șaman. Aducea ploaia. Dădea în bobi. Și mă iubea. Din tot trecutul ei, dincolo de amintirile mele disparate, a rămas marea sărbătoare a ”Sf. Ilie”. Domnul să ne aibe/ă în pază! Anul trecut am dus-o pe Irina, în ”vizită”  la mormintele părinților mei: Marin și Floarea. În semn de încredere în tot ceea ce am avut, am și voi avea mai scump: sufletul meu!… Acum, când închei aceste rânduri a început să plouă, să tune și să fulgere. Sfântul Ilie există, e chiar (și) în cartierul meu…