Sunt vinovat pentru starea Poştei Române

„În primele rânduri vreau să ştiţi despre noi că suntem bine, ceea ce vă dorim şi vouă. La noi vremea e frumoasă, e soare şi e cald, după ce săptămâna trecută a plouat şi a fost răcoare. Mai vreau să ştiţi...”, cam aşa am început eu sute, poate mii de scrisori pe care le-am scris începând din copilărie, până în tinereţe şi la maturitate.

Scrisul unei scrisori către bunici, de exemplu, era un ritual, la care participa toată familia, deoarece fiecare membru era întrebat ce are de transmis mai important, ce a mai făcut, ce vrea să ştie de la destinatari. Fiindcă după conţinutul, în care erau descrise evenimentele petrecute de la transmiterea scrisorii anterioare, urmau întrebările: „Voi, ce mai faceţi? Sunteţi sănătoşi? Ce face Grivei? Porcii mănâncă bine? A crescut porumbul? Merii au rod bogat? Caisul rodeşte anul ăsta? Etc.”

Primirea unei scrisori de la rude era o sărbătoare, la care, evident, participa toată familia. Emoţia era mai mare decât la vizionarea unui film, iar scrisoarea era citită de mai multe ori, cu voce tare, în grup, dar şi individual. De cele mai multe ori, în zilele următoare, mama sau tata îmi spuneau: „Ia mai citeşte o dată scrisoarea aia!”.

Scrisorile erau foarte importante în urmă cu peste 20 de ani, Poşta era o instituţie mai mult decât respectată, iar despre poştaş, nu mi-e ruşine să spun că era o persoană iubită. Poştaşul ştia că este aşteptat cu emoţie şi speranţă, prin urmare se comporta ca atare. Era vedeta străzii, însă o vedetă modestă, cu un aer de om împlinit, care poartă cu sine bucurii, uneori şi necazuri, dar, întotdeauna fragmente de viaţă aduse din depărtare. Scrisori, cărţi poştale, felicitări.

Sigur, au urmat scrisorile de dragoste, scrise sau citite cu înfrigurare, într-un loc retras, de multe ori, noaptea, la lumina unei veioze. Poştaşul ştia de neamurile noastre, ne cunoştea problemele, se oprea în poartă să discute despre mătuşa bolnavă sau despre unchiul emigrat în Germania. Mai erau şi ziarele, aduse zilnic de acelaşi poştaş neobosit. Apoi poştaşul a început să aducă pensia lui tata, pensia de urmaş a mamei, facturile pentru utilităţi.

Acum, poştaşul nu mai aduce decât facturile. Poştaşul e un nenorocit, care îmi aminteşte că am restanţe la gaz, la curent, la ratele de la bancă. Vine rar, dar parcă prea des, fiindcă facturile se tot adună.

Aud că poşta a acumulat datorii de sute de milioane de lei, că dă poştaşii afară, că trebuie privatizată. Situaţia poştei este dramatică.

Eu trimit zilnic între cinci şi zece e-mail-uri şi primesc douăzeci, treizeci, poate şi peste cincizeci de e-mail-uri pe zi. Nu am timp să le citesc pe toate. Ziarele le citesc pe net. Felicitările le primesc pe feisbuc. În ultmii ani, n-am mai fost pe la poştă, decât de vreo trei-patru ori, când am trimis sau am primit colete. N-am mai scris o scrisoare de peste 20 de ani. Mă gândesc că sunt principalul vinovat pentru starea deplorabilă în care a ajuns Poşta Română.

Totuşi, am înţeles că cel puţin un poştaş o duce bine. Este directorul general al Poştei, care încasează un salariu lunar de 6.000 de lei, net. Sunt sigur că atâta bănet nu-i este adus de poştaş, ci i se virează în cont şi-l ridică cu cardul. Naiba ştie, o fi având şi directorul ăsta o vină!

Clădirea cea mare a Poştei Noi, din Reşiţa, e în paragină, iar Poşta Veche e închiriată şi folosită în alte scopuri. Poştaşii cei vechi au murit, iar pe cei noi nu-i cunosc. Şi nici nu mai am bunici cărora să le scriu scrisori adevărate.