Ne trebuie o dictatură?
De Matei Mircioane
A început sezonul concediilor, însă România nu se odihneşte, dimpotrivă, pare inflamată, gata să explodeze, din cauza unor probleme care s-au tot acumulat sau a unora care au fost create artificial, în ultimele zile. Se vorbeşte despre o criză alimentară fără precedent, despre ieşiri în stradă împotriva regionalizării ţării, despre concedieri masive.
Criza alimentară, despre care vorbesc diferiţi „specialişti”, analişti, economişti, politicieni, şefi de instituţii ar fi, de fapt, preludiul unei noi crize economice globale, cauzate tot de sistemul economic capitalist, bazat, printre altele, pe împrumuturi. Tot mai multe bănci supranaţionale, dar nu numai bănci, ci chiar şi ţări, regiuni, oraşe, comune se află în stare de faliment, din cauză că nu au capacitatea de a-şi plăti datoriile. Cercul vicios al creditelor fără acoperire poate determina un blocaj financiar mondial, urmat de proteste, revolte, anarhie sau chiar revoluţii.
Scenariul este apocaliptic şi prevede cutremure sociale care nu numai că nu vor putea rezolva criza, ci o vor adânci. Deşi, personal, mi-am exprimat încrederea deplină în democraţie, trebuie să recunosc că, probabil, în interiorul naţiunilor, astfel de situaţii nu pot fi ţinute sub control decât prin instituirea unor dictaturi. Încă de peste două mii de ani, filosoful Platon a semnalat faptul că democraţiile, îmbătrânind, generează anarhie şi haos, care nu pot fi stăpânite decât prin dictatură. E adevărat că, de exemplu, democraţia din România nu este bătrână, dar ea s-a alăturat democraţiilor îmbătrânite din Europa, copiind sistemul şi implementându-l chiar mai prost decât modelul pe care l-a urmat. Trist, dramatic, dar adevărat.
La fel de adevărat este şi faptul că recâştigarea încrederii în sistemul democratic, în mecanismele financiare capitaliste, ar putea calma spiritele şi ar crea posibilitatea ca sistemul să funcţioneze în continuare. Acesta ar fi scenariul optimist, în care, se pare, nu mai crede nimeni. În urmă cu peste o sută de ani, cârcotaşul Caragiale, minte luminată, punea în gura unuia dintre personajele sale vorbele: „Ne trebuie o tiranie ca-n Rusia, monşer”. Tiranie, dictatură, tot un drac, ideea este că mecanismele democratice se dovedesc atât de imperfecte încât determină slăbirea legăturilor dintre oameni şi imposibilitatea de a mai mişca lucrurile din loc. Doar ca un exemplu, nu neapărat pozitiv, pur şi simplu un exemplu, în România anilor 60, când s-a făcut trecerea de la regiuni la judeţe, nimeni nu a protestat, nimeni nu a ieşit în stradă, lucrurile s-au făcut fără probleme. Tot fără probleme s-au făcut şi autostrăzile, în Germania, în vremea dictaturii lui Hitler. Sună îngrijorător? Desigur, însă aceste adevăruri nu pot fi ocolite.
Nu. Nu militez pentru instaurarea dictaturii! Dar, dacă lucrurile sunt atât de grave, cum sunt prezentate în presa mondială? Eu doar semnalez ceea ce se poate întâmpla, dacă nu mai credem în democraţie. Şi se pare că nu prea mai credem. Avem motive să credem?
Criza alimentară, despre care vorbesc diferiţi „specialişti”, analişti, economişti, politicieni, şefi de instituţii ar fi, de fapt, preludiul unei noi crize economice globale, cauzate tot de sistemul economic capitalist, bazat, printre altele, pe împrumuturi. Tot mai multe bănci supranaţionale, dar nu numai bănci, ci chiar şi ţări, regiuni, oraşe, comune se află în stare de faliment, din cauză că nu au capacitatea de a-şi plăti datoriile. Cercul vicios al creditelor fără acoperire poate determina un blocaj financiar mondial, urmat de proteste, revolte, anarhie sau chiar revoluţii.
Scenariul este apocaliptic şi prevede cutremure sociale care nu numai că nu vor putea rezolva criza, ci o vor adânci. Deşi, personal, mi-am exprimat încrederea deplină în democraţie, trebuie să recunosc că, probabil, în interiorul naţiunilor, astfel de situaţii nu pot fi ţinute sub control decât prin instituirea unor dictaturi. Încă de peste două mii de ani, filosoful Platon a semnalat faptul că democraţiile, îmbătrânind, generează anarhie şi haos, care nu pot fi stăpânite decât prin dictatură. E adevărat că, de exemplu, democraţia din România nu este bătrână, dar ea s-a alăturat democraţiilor îmbătrânite din Europa, copiind sistemul şi implementându-l chiar mai prost decât modelul pe care l-a urmat. Trist, dramatic, dar adevărat.
La fel de adevărat este şi faptul că recâştigarea încrederii în sistemul democratic, în mecanismele financiare capitaliste, ar putea calma spiritele şi ar crea posibilitatea ca sistemul să funcţioneze în continuare. Acesta ar fi scenariul optimist, în care, se pare, nu mai crede nimeni. În urmă cu peste o sută de ani, cârcotaşul Caragiale, minte luminată, punea în gura unuia dintre personajele sale vorbele: „Ne trebuie o tiranie ca-n Rusia, monşer”. Tiranie, dictatură, tot un drac, ideea este că mecanismele democratice se dovedesc atât de imperfecte încât determină slăbirea legăturilor dintre oameni şi imposibilitatea de a mai mişca lucrurile din loc. Doar ca un exemplu, nu neapărat pozitiv, pur şi simplu un exemplu, în România anilor 60, când s-a făcut trecerea de la regiuni la judeţe, nimeni nu a protestat, nimeni nu a ieşit în stradă, lucrurile s-au făcut fără probleme. Tot fără probleme s-au făcut şi autostrăzile, în Germania, în vremea dictaturii lui Hitler. Sună îngrijorător? Desigur, însă aceste adevăruri nu pot fi ocolite.
Nu. Nu militez pentru instaurarea dictaturii! Dar, dacă lucrurile sunt atât de grave, cum sunt prezentate în presa mondială? Eu doar semnalez ceea ce se poate întâmpla, dacă nu mai credem în democraţie. Şi se pare că nu prea mai credem. Avem motive să credem?
Autor Matei Mircioane
Scrie un comentariu
Comentarii
Vezi toate comentariile
Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.
Scrie un comentariu