Lecţia japoneză

S-a tot scris despre dârzenia şi solidaritatea civică de care dau dovadă locuitorii din Ţara Soarelui-Răsare, greu loviţi de sutele de cutremure şi replici din ultimele zile şi ameninţaţi de pericolul unei tragedii nucleare fără precedent în ultimii şaizeci de ani. Impresionantă este atitudinea acestor oameni în faţa morţii care a răsărit din apele oceanului şi măruntaiele reactoarelor nucleare.

Din sutele, miile de imagini adunate de la faţa locului, nu răzbate nici un moment disperarea şi, cu atât mai puţin, haosul creat de pericolul iminent al tragediei. Nu am văzut oameni luând cu asalt magazinele sau făcând cozi la camioanele cu ajutoare alimentare. Nu am văzut japonezi să stea deoparte şi să privească la armata trimisă să caute morţii şi să înlăture efectele ucigătoare ale cutremurului şi ale blestematului de tsunami. Dimpotrivă. În patru zile, cu norul nuclear deasupra capului, au refăcut un drum afectat de cutremur. Şi nu pe o porţiune de doi-trei metri, ci pe o lungime de zeci de kilometri, pentru a permite echipelor de intervenţie să ajungă la cei cuprinşi de iadul de la Fukushima. Spre comparaţie, noi avem nevoie de ani să reabilităm un drum judeţean ori să acoperim gropile ce apar după fiecare iarnă.

Nici un moment pe oamenii ăştia nu i-am văzut să-şi plângă de milă. Durerea şi-au purtat-o cu demnitate, au păstrat-o doar pentru ei şi n-au vrut să o arate în faţa fotografilor şi a camerelor de luat vederi. Dar exemplul care mă scoate din minţi, datorită generozităţii umane de care doar japonezii sunt în stare, este cel al unui bărbat care, în secunda următoare producerii nenorocirii, a avut de ales între a-şi ajuta semenii şi a alerga acasă, la ai săi. A ales prima variantă, gândind că ai lui vor reuşi să se descurce cumva. Când a ajuns acasă, a găsit locul gol, măturat de valul uriaş de apă. Soţia, fiul, nora şi patru nepoţi vor rămâne doar amintire.

Dacă noi am avea parte de o catastrofă asemănătoare, cred că nu ne-am reveni nici în douăzeci de ani. Luni, poate ani, am tot aştepta să ne vină convoaiele cu ajutoare umanitare. Din Europa, Asia, Africa, Groelanda. Nu contează de unde, important e să ne vină. Şi nu pentru că poporul român ar fi mai sărac decât cel japonez, ci pentru că aşa am fost învăţaţi să facem mereu, fie că a fost vorba de o inundaţie, fie că vântul ne-a smuls acoperişul casei. Iar pentru a avea aceste deprinderi, trebuie să le moşteneşti prin educaţia familiei, şcolii şi a societăţii.