Descentralizarea şi baronii locali

Marea Descentralizare s-a făcut medie spre mică. Multe din instituţiile care trebuiau să ajungă în subordinea consiliilor judeţene şi ale primăriilor au fost reţinute, pe ultima sută de metri, în braţele ministerelor. Aceasta pentru că descentralizarea este, în fapt, o cedare a puterii de la centru spre teritoriu, iar puterea, de regulă, nu se dă, ci se ia. Iar miniştrii au simţit că li se ia puterea şi aproape toţi s-au opus cât au putut.

Trebuie să recunoaştem că USL-ul a încercat. Adică a încercat să cedeze o parte din puterea administrativă de la Bucureşti spre judeţe şi primării. Ceva, ceva a şi reuşit, dar nu în măsura în care şi-a propus. Centrul a opus rezistenţă şi a încercat să cedeze cât mai puţin. Centrul a tot apăsat pe termenul de „baroni locali”, un termen peiorativ, ca să creeze o reacţie împotriva descentralizării.

Nu spun că aceşti aşa-zişi baroni locali nu există, dar ei aveau o putere mai mult informală. Aveau puterea să-şi numească oamenii apropiaţi, clientela politică, în instituţii, dar aceste instituţii erau în continuare conduse şi finanţate de la centru. În condiţiile în care finanţarea acestor instituţii revine administraţiei din teritoriu, baronii locali vor avea cu adevărat o putere şi o responsabilitate sporită.

Ştiu că cineva din apropiere, care deţine o mare putere este invidiat, nesuferit, antipatizat, chiar urât. Mai ales dacă acţionează împotriva intereselor sau convingerilor tale. Un baron local (ca să păstrăm termenul care accentuează antipatia) poate fi mult mai enervant decât cineva care deţine puterea undeva, departe, la Bucureşti, iar puterea de la centru, până ajunge la tine, devine difuză. În schimb, baronul local se poate transforma într-un tiran local.

Cu toate acestea, personal, mizez pe descentralizare. Cu toată presupusa antipatie faţă de anumite persoane pe care, să zicem, nu le consider destul de buni administratori. Pentru că vorbim şi de instituţii şi de persoane. Oricât de nepricepuţi sau rău intenţionaţi ar fi administratorii locali, presiunea alegătorului apropiat, din teritoriu, are şanse mult mai mari să îl conducă pe baronul local spre acţiuni făcute în interesul public, decât pe „conţii” şi „ducii” de la centru. Nu mai vorbim de faptul că există şanse să existe în teritoriu şi administratori luminaţi.

Dau şi exemple concrete, alese la întâmplare, din memorie. Aflăm că miniştrii s-au opus descentralizării porturilor şi cinematografelor, pe motivul că autorităţile locale n-ar şti să administreze porturile şi ar transforma cinematografele în gogoşerii. Ha, ha! Bună glumă! Păi, ce naiba au făcut autorităţile centrale cu porturile şi cinematografele până acum?!

Într-adevăr nu au transformat cinematografele în gogoşerii, dar le-au lăsat în paragină, iar portul de la Moldova Nouă, şi multe altele, stau în încremenire, pentru că ministerele ocupate cu atâta treabă au uitat de ele. Până la urmă, şi gunoiul din subsolul Spitalului Judeţean de Urgenţă din Reşiţa a fost evacuat abia sub administrare judeţeană. Dacă spitalul rămânea în administrarea centrului, gunoiul era tot acolo. Sunt sigur de asta.

Prin urmare, sunt de părere că indiferent de simpatia sau antipatia faţă de Frunzăverde, Stepanescu, Vela, Cismăneanţu, Mălăescu, Lupu, Ursu, Românu, Vasilescu şi alţii, descentralizarea este necesară. Ar fi bună şi din calcul politic, pentru că, chiar dacă USL-ul pierde din puterea administrativă centrală, prin efectele pozitive ale descentralizării ar putea câştiga mult în planul puterii politice.

Acesta este, însă, un calcul raţional, pe termen mai lung. În plan real, se vede că USL-ul se află în disoluţie şi, aproape sigur, nu va rezista unit până la alegerile prezidenţiale de anul viitor.