Cardul de credit

Am auzit o formulă interesantă referitoare la cărţile de credit, exprimată de un român plecat în America şi revenit pe plaiurile noastre ca să propovăduiască un mod de viaţă autentic, modest şi dedicat credinţei în Dumnezeu. Deci, omul spunea: „Cărţile de credit sunt un mijloc de a cumpăra lucruri de care nu ai nevoie, cu bani pe care nu îi ai, pentru a impresiona oameni de care nu îţi place”. Foarte plastică exprimare, ce reflectă modul de viaţă occidental, bazat pe consum şi acumulare de bunuri materiale.

Formula este şi plastică şi paradoxală şi amuzantă, pentru că exprimă concis o mentalitate care stă la baza sistemului de creditare. Omul, de când a devenit conştient de sine, a dorit să devină nemuritor şi a mai dorit să trăiască mai mult şi mai bine, să acumuleze bunuri care să-i dea senzaţia de siguranţă. Dar aceasta nu a fost îndeajuns, pentru că având instinctul de competiţie în sânge, ca orice fiinţă vie, omul a dorit să fie primul în grupul din care făcea parte, în societate.

În două cuvinte, să cucerească puterea şi gloria. De goana după aceste valori nu putem scăpa, deşi sunt condamnate de religie. Orice examen depăşit, orice competiţie câştigată îi dă omului o senzaţie (efemeră) de fericire, pe care doreşte să o retrăiască.

Să ne aducem aminte de primele buline albe, câştigate la grădiniţă, de primul concurs de triciclete în care am fost învingători, de prima notă de zece luată la aritmetică, de examenele şi concursurile şcolare şi sportive, eventual din facultate, de prima cucerire sentimentală, de primul salariu câştigat, de primul televizor, frigider (eventual maşină) cumpărate cu banii jos sau pe baza încrederii acordate de vreo bancă. Instinctul de a poseda, de a câştiga, instinctul de proprietate, nu poate fi scos din genele fiinţei vii şi societatea liberală a recunoscut acest lucru, fapt care a creat modelul de viaţă pe care ni-l dorim atât de mult.

Pot veni misionari din America, preoţi de pe Muntele Athos, călugări din India, care să ne spună că alergăm după lucruri deşarte, tot degeaba. Îi vom asculta, poate chiar îi vom aproba, dar vom continua goana după bani, după bunuri, după recunoaştere.

De aceea nici nu îi vom vota pe cei care, în campania electorală, ne promit nemurirea, ci pe aceia care ne promit confortul şi o societate în care să ne putem exprima calităţile de competitori. Deci votul este tot un fel de card de credit pe care, de data aceasta noi, alegătorii, îl acordăm candidaţilor. Aceştia ne cumpără încrederea, pe banii noştri, pentru a câştiga puterea.

Aşadar, în campania electorală, şi noi, alegătorii, suntem o bancă de credit. Atenţie mare cui îi acordăm acest credit, fiincă sunt foarte mulţi cei care nu sunt în stare să îl restituie.