Avem o ţară minunată, plină cu plagiatori

Capul de afiş al subiectelor politice din România este ţinut, de câteva zile, de scandalul plagiatelor înfăptuite de ministrul Educaţiei, Ioan Mang, în „bogata” sa activitate de cercetare ştiinţifică. Dacă sunt plagiate sau nu, vor stabili specialiştii de la Academia Română, specialişti formaţi şi ei de şcoala românescă şi care ar trebui să cunoască foarte bine fenomenul.

Pentru că, aşa cum în politică politicienii se prefac, de peste 20 de ani, că depolitizează instituţiile publice, tot aşa în educaţie dascălii se prefac că nu ştiu cum se „elaborează” lucrările de licenţă, masterat şi doctorat. Ei mint şi se prefac, iar noi asistăm impasibili la această imensă mascaradă.

Păi, hai să o spunem pe-a dreaptă şi să facem un scurt rezumat al modului în care se fac lucrările de diplomă în facultăţi. Nu sunt în stare să dau un procent al lucrărilor copiate, dar am informaţii sigure că plagiatul reprezintă un fenomen. Aşadar, studentul îşi alege profesorul coordonator, îi plăteşte o sumă de bani, acesta scoate din arhivă o lucrare şi îi spune studentului să fie de bun-simţ şi schimbe cel puţin titlul general şi titlurile capitolelor.

Profesorul coordonator îi dă studentului o notă pe lucrare, notă care reflectă buna (sau proasta) colaborare dintre cei doi intelectuali. Studentul îşi susţine lucrarea de licenţă în faţa unei comisii, care, cu puţine excepţii, îi dă aceeaşi notă studentului, pe care a stabilit-o coordonatorul.

Şi uite-aşa, universităţile se umplu cu o cantitate enormă de maculatură, un depozit privit cu mare respect, deoarece din el se vor hrăni şi generaţiile viitoare de studenţi. Una peste alta, lucrări copiate una după alta. Cei care, la rândul lor, vor deveni profesori, sau miniştri ai Educaţiei, cunosc foarte bine mecanismul, îl practică în formă continuată (cum se zice în limbaj juridic) şi pun umărul din plin la edificarea unei ţări minunate, pline cu plagiatori.