Zborul lui Aurel VLAICU de la Alba Iulia din 5/18 august 1912

În ziua de 5/18 august 1912 Aurel Vlaicu a zburat la Alba Iulia, deasupra cetăţii lui Mihai şi deasupra platoului pe care au trosnit cândva oasele lui Horea şi Cloşca, traşi pe roată. Zborul a durat 40 de minute. El s-a urcat la 700 de metri, coborând apoi deasupra caselor. Trecând pe acolo acceleratul, s-a luat după el şi l-a întrecut.

Când a voit să aterizeze, lumea s-a îngrămădit, acoperind tot câmpul, inclusiv terenul pe care trebuia să coboare. Atunci Vlaicul a luat din nou înălţime şi a aterizat dincolo de public. Ca la toate zborurile din Ardeal, şi la Alba Iulia a fost însoţit de prof. Constantin Nedelcu, un mare admirator al său. Nedelcu avea misiunea de a contabiliza banii câştigaţi la fiecare zbor.

Ca să scape de mulţime, Vlaicu s-a aşezat din nou în avion, elicele au pornit şi în clipa următoare maşina s-a ridicat ca un porumbel, săgetând văzduhul. Clipa aceasta a fost cea mai frumoasă, cea mai mişcătoare şi uimitoare! Lumea se aştepta ca pregătirea de zbor să dureze timp mai îndelungat, Vlaicu să aibă nevoie de câţiva oameni de ajutor, dar printr-o singură atingere a unui buton măreţul aparat, ascultând porunca stăpânului său, s-a ridicat în văzduh uşor ca o pasăre. Unui vultur, unui cocostârc, le-ar fi trebuit mai mult timp ca să se înalţe.

Cu o iuţeală de necrezut Vlaicu ajunge sus şi se îndreaptă spre apus, în câteva clipe fiind deasupra culmilor ce coboară din Munţii Apuseni. Se întoarce apoi şi zboară acolo unde Ampoiul intră în apele Mureşului, după care maşina se întoarce, asemenea unui porumbel ce caută, dând grăbit din aripi, să fugă din calea uliului.

În ochii asistenţei, aparatul care se apropia parcă creştea din ce în ce, ca un vultur uriaş care pluteşte cu aripile întinse, liniştit în strălucirea soarelui de vară. Priveliştea aceasta de frumoasă plutire liniştită se schimbă însă îndată. Pilotul, întoarce cârma maşinii spre Ciugud, apoi se îndreaptă spre oraş, unde coboară deasupra pieţii din Alba Iulia. Apoi, ridicându-se iarăşi în înălţimi, se îndreptă spre publicul privitor, coborând printr-o minunată plutire, în mijlocul mulţimii care-l aştepta.

Compatrioţii l-au îmbrăţişat ca pe un apostol, ca pe un arhanghel coborât din ceruri, ca să le arate cu maşina sa “calea cea adevărată”. Din frumoşii lui ochi negri şi strălucitori ca doi luceferi, s-au prelins pe obraji lacrimi fierbinţi şi curate ca şi sufletul său, ce-au căzut pe pământul sfânt al Alba Iuliei, ca un semn de recunoaştere faţă de oamenii minunaţi ai acestui pământ strămoşesc.

Din lacrimile lui au răsărit şi vor mai răsări mulţi pomi, veşnic înfloriţi, cu flori albe imaculate de o rară şi distinsă frumuseţe; florile recunoştinţei naţionale ale albaiulienilor, cei ce au menirea să ducă şi în viitor tradiţia românismului şi patriotismului acestui sfânt oraş românesc: "Nemuritoarea Alba Iulia” tezaur al istoriei noastre româneşti

După zborul de pomină de la Alba Iulia, Vlaicu şi-a demontat aparatul ca să-l ducă la Sălişte. Cu banii câştigaţi la Alba Iulia, el, împreună cu tatăl său, Ion Vlaicu, au plecat la Viena pentru a-şi cumpăra un automobil, pe care dorea de mult să-l aibă. Cumpărându-şi autoturismul, un “Laurient-Clement”, de culoare roşie, Vlaicu a învăţat conducerea lui în numai câteva ore - după cum povestea tatăl meu, şi după ce i-a cumpărat şi lui o puşcă modernă de vânătoare, a doua zi, au plecat spre Bintinţi (A. Vlaicu).

Pe drum, neavând practica de automobilist, au umflat prea tare cauciucurile şi din cauza vitezei cu care-i plăcea să meargă, încălzindu-se aerul din ele, acestea au explodat pe rând. Noroc că au avut cauciucurile de rezervă, cu care au ajuns, cu greu, la Budapesta, unde a trebuit să-şi cumpere altele noi.
De aici şi până la Bintinţi şi de acolo până la Sălişte, drumul a fost o plăcere, iar Vlaicu împreună cu fratele nostru care îl însoţea, au fost foarte încântaţi de maşina lor.

Aeroplanul lui Vlaicu a stârnit admiraţia tuturor acelora care-l vedeau zilnic zburând. Manevrele aeriene de care acest aeroplan era capabil, nu erau nici măcar ajunse, darămite întrecute, de vreunul din aeroplanele străine existente.

Aurel Vlaicu a fost un pasionat al creaţiei. Pentru acest ideal el a îndurat toate neajunsurile şi greutăţile ce i s-au pus în cale. Visul său era să-şi realizeze invenţia sa, să servească patriei sale, cu toate că poate în străinătate, în acea vreme, ar fi reuşit mai uşor. Guvernanţii vremii nu l-au înţeles îndeajuns. Mai bine a fost apreciat de către unii capitalişti străini. Astfel, Fabrica Marconi de lângă Londra, şi-a trimis chiar un reprezentant pentru a discuta cu Vlaicu condiţiile în care ar fi urmat să vină în Anglia, unde i s-ar fi încredinţat conducerea fabricii pentru a construi aeroplanul său în serie. Deşi a refuzat-o, oferta i-a produs lui Vlaicu o mare mulţumire, pentru că i-a confirmat, odată în plus, superioritatea aeroplanului său faţă de cele străine!

Dintre toţi precursorii aviaţiei noastre Aurel Vlaicu a fost printre cei mai străluciţi dar şi mai nedreptăţiţi. Aeroplanele lui se remarcă printr-o construcţie originală şi îndrăzneaţă, iar în privinţa performanţelor obţinute ele erau întru totul comparabile cu celelalte aparate ale timpului său, în anumite privinţe prezentând chiar o netă superioritate! În construcţia aeroplanelor Vlaicu sunt o serie de idei şi soluţii deosebit de importante şi valoroase, care astăzi sunt curent utilizate.

Deşi posibilităţile lui de documentare au fost practic inexistente, aparatul lui a zburat de la primele încercări şi n-a necesitat modificări ulterioare ceea ce atestă excepţionalele calităţi de inventator şi constructor care le-a avut Vlaicu. Zborurile lui simbolizează triumful geniului poporului român, care ştie să depăşească toate obstacolele, să învingă toate greutăţile, să biruie toate nedreptăţile, înălţându-se mereu peste frământările istoriei sale!

Aurelia VLAICU
nepoata lui Aurel Vlaicu

sursa: Revista ”Dacoromania” nr. 86