Mitul diminetilor mele (pe strazile Brailei)
Dimineata are pentru mine un caracter somnambulic. Rutina mă plictiseste si, mai ales, îmi permite să dorm încă multă vreme după ce s-ar putea considera că sunt trează. Sunt gonită de stări indispuse, optiuni pripite si aspect masinal. A mă pregăti să plec undeva presupune de obicei un întreg ritual care devine plăcut doar în conditiile în care nu sunt presată de timp si am dispozitia de a fi creativă si comfortabilă.
Odată iesită din casă, drumul până la statie poate prezenta diferite cotituri desi e drept. De-a lungul celor patru ani de liceu mi-am creat superstitii si credinte speciale pornind de la a-mi odihni retina pe chipurile expresive sau nu ale trecătorilor, ca si cum as astepta să mi se releve vreun mesaj misterios despre mine sau despre viată.
Doi frati de vârste diferite, dar apropiate, mi-au atras atentia din cauza fețelor lungi si blege. Păreau că suferă de un handicap, dar puteau fi doar putin mai ciudătei. Vinovătia pe care am simtit-o în acel moment judecându-i m-a izbit si măcinat adânc. Imediat mi-am transformat spiritul critic în iubire. Mă rugam pentru ei cu o dedicare totală. Le doream bine, ajutor si încet-încet i-am transformat în amuleta mea pretioasă. Vederea lor îmi producea o înduiosare si o vioiciune profundă care se mentinea pe parcursul întregii zile. Era semnul că se va întâmpla ceva bun. Ne întâlneam în mod repetat si nu cred că bănuiau ce importantă au ajuns să aibe pentru mine si cât de mult le doream binele si însănătosirea, ba chiar fericirea si, mai presus de orice, as fi vrut ca nimeni să nu le mai judece chipurile desălate asa cum o făcusem eu... Mai târziu a rămas doar fratele cel mic, celălalt schimbase traseul.
Dar la fel de mult ca oamenii, din impasibilitatea si amortirea de dimineată mă scoate răsăritul. Iesind de pe aleea blocului privesc înspre statia de la Capătul lui patru urmărind vreun semn de autobuz. Concomitent arunc o ocheadă rapidă la ceas, apoi în directia opusă. Când sunt punctuală pornesc spre capăt unde mă întâlnesc de fiecare dată cu o colegă, cu prieteni sau cunoscuti.
Nu-mi place întotdeauna faptul că este o statie foarte aglomerată. Dar în zilele în care sunt în întârziere - destul de multe în ultima perioadă - mă îndrept spre statia de la Gospodina, nume care mi-a stârnit interes.
Initial, îl asociam doar cu numeroasele "gospodine" ce se îngrămădesc în cutiutele de chibrituri ale blocurilor cu 10 etaje din zonă, dar făcând un pic de cercetare am aflat că acolo ar fi fost "pe vremea lui Cească" un magazin de lux numit Gospodina. Oamenii veneau cu săptămâni înainte să dea comenzi de produse rare - ciocolată, portocale, salam, cafea, măsline - si erau sunati când venea marfa. Dacă nu erau vigilenti si rapizi, nu mai apucau nimic. Statia aceasta îmi dă nostalgia de a fi frecventată si de mama. De aceea, are un plus afectiv.
Merg repede pentru a întrece potentialul autobuz care m-ar prinde din urmă. Iar răsăritul, despre care aminteam, e un dar aparte. Îti desfată simturile, mai ales în acele luni intermediare dintre toamnă si iarnă, iarnă si primăvară, când soarele pare o asa minune, un bun de la care esti privat, dar de existenta căruia v
ei uita odată cu prezenta lui permanentă si de care îti vei aduce aminte abia sub căldura excesivă a verii. Dintre doi giganti betonici, deasupra unei clădiri nelalocul ei, de sticlă, ce dă un aer de modernitate cu totul nepotrivit cartierului învechit răsare. În ciuda faptului că reprezintă un morman nefolosit, dincolo de ramele aurii si geamurile întinse, negre, opace, inundă soarele cu o lumină sufocată ce se loveste de peretii blocului. În nuantele ei de auriu si galben cald rosiatic, se luptă să străbată până la tine, să ti se dăruiască toată, să te învăluie cu gesturi tandre ca o pânză de mătase ce te-ar înconjura pe neasteptate, modelată de vânt astfel încât tu să nu simti mâna celui care te înfăsoară, ci doar atingerea fină, plină de duiosie, care te cheamă într-un tărâm îndepărtat al Soarelui-Răsare de dincolo de Dunăre în care ti se promite o răsfătare a luminii.
Nu apuc să zăbovesc mult, dar înmagazinez cu ochii în suflet frumusetea si cu un zâmbet satisfăcut de copil sărutat de părinte atunci când face ceva demn de lăudat, sporesc ritmul alert al pasilor pentru a prinde Soarele. La următoarea "pauză" între blocuri mi se descoperă gigant, în toată goliciunea lui, dar doar pentru o secundă, doar dintr-un anumit unghi, pentru ca la pasul următor să fie săghiat de imensitatea peretelui cu colt ce îsi rezervă dreptul de a oglindi o spumă a luminii rosietice cu o îngâmfare excesivă contrastând-o cu umbra sa întunecată de la o bază a lumii.
Astazi ploua si soarele e ascuns vederii. Gropile din asfalt ies mai mult în evidenta pline de apa picurata cu darnicie din cer. Prefer rasaritul de soare.












Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.
Scrie un comentariu