100 de ani de la intrarea României în Primul Război Mondial (IV)

Ideea atacării simultane a României din două direcÅ£ii, dinspre nord, peste CarpaÅ£i ÅŸi dinspre sud, peste Dunăre, era ideea iniÅ£ială ÅŸi fundamentală a planului strategic german. Planul fusese elaborat de Marele Cartier German, după bătălia de la BraÅŸov, din 8 octombrie. Erau cele două lame ale unei foarfece, care se apropiau, retezând bucata dinapoia lor.

În dimineaÅ£a zilei de 23 noiembrie, pe o ceaţă foarte densă, ce acoperea fluviul ÅŸi malurile, germanii au început trecerea Dunării. Primele subunităţi au trecut neobservate în bărci, realizând un cap de pod provizoriu, iar a doua zi a fost construit podul de pontoane între Åžistov ÅŸi Zimnicea, pe care au trecut coloane nesfârÅŸite, în sunetele muzicilor ÅŸi sub ochii mareÅŸalului Mackensen. Germani, honvezi unguri, bosniaci, turci, bulgari se revărsau ca un puhoi cotropitor asupra satelor ÅŸi ogoarelor româneÅŸti.

Invazia duÅŸmană năpădea acum Å£ara din trei părÅ£i. Cercul de foc al puternicului duÅŸman se strângea din ce în ce împrejurul armatei române epuizate. Ea trebuia să lupte în acelaÅŸi timp în munÅ£i cu faÅ£a spre nord, la Olt cu faÅ£a spre vest ÅŸi acum ÅŸi la Dunăre cu faÅ£a spre sud, ceea ce era imposibil.

Din acelaÅŸi loc, pe unde acuma se ridica sabia ameninţătoare a duÅŸmanului, cu aproape 40 de ani în urmă se ridicase un glas tremurător: „Vino în ajutor, treci Dunărea pe unde vrei, în ce condiÅ£ii vrei; turcii ne prăpădesc; cauza creÅŸtinătăţii e pierdută!”. Era vocea marelui duce Nicolae, generaslissimul armatelor ruseÅŸti, încolÅ£ite de Osman PaÅŸa la Plevna, ameninÅ£ate să fie aruncate în Dunăre; el implora de la domnitorul Carol al României mâna de ajutor salvatoare. Românii luptaseră, ruÅŸii au fost salvaÅ£i, Bulgaria a fost eliberată ÅŸi... Basarabia furată!

Mai târziu cu 39 de ani, prin acelaÅŸi loc, hoarda cotropitoare în care lucesc, pline de ură, privirile robului eliberat cot la cot, cu călăul lui de ieri, păşeÅŸte pe pământul românesc. Dar de astă dată glasul României sună în deÅŸert. Marele aliat îÅŸi avea socotelile lui misterioase. Ajutorul lui vine târziu, slab, ÅŸovăielnic. Eram singuri în ceasul primejdiei grele.

Inamicul înainta pe teritoriul României pe mai multe direcÅ£ii. După Zimnicea au fost ocupate Alexandria, DrăgăneÅŸti, Vedea, iar în 27 noiembrie a fost ocupat oraÅŸul Giurgiu. Bulgarii s-au comportat în Giurgiu ca niÅŸte barbari, s-au năpustit asupra caselor ÅŸi avutului locuitorilor, magazinele ÅŸi casele au fost jefuite, apoi a venit rândul uÅŸilor, ferestrelor ÅŸi a tot ce se putea demonta, toate acestea fiind transportate în Bulgaria. Cum toate acestea n-ar fi fost de ajuns, bulgarii au bombardat cu sălbăticie oraÅŸul transformându-l în ruine. Ceea ce mai rămăsese de pe urma bombardării, a fost transformat în cenuşă de pe urma incendierii de către bulgari. Giurgiul era complet distrus datorită banditismului bulgăresc.

SituaÅ£ia României apărea disperată. Trei luni după declararea războiului sfânt pentru eliberarea fraÅ£ilor lor oprimaÅ£i, românii se găseau pe propriul teritoriu invadat ÅŸi dinaintea duÅŸmanului puternic ÅŸi neîndurător, setos de răzbunare ÅŸi lacom după pradă. Românii nu mai puteau opune decât trupe în retragere, decimate, obosite ÅŸi cu moralul scăzut, plecând capul în faÅ£a fatalităţii inexorabile. Comandamentul armatei române a hotărât să nu considere războiul ca pierdut, ci să încerce o supremă sforÅ£are pentru înfrângerea inamicului ÅŸi salvarea BucureÅŸtilor.

Marea bătălie pentru apărarea BucureÅŸtilor se va da, de-a lungul liniei ArgeÅŸului, în plină câmpie; acÅ£iunile cele mai importante vor avea loc în Å£inutul dintre ArgeÅŸ ÅŸi afluentul său Neajlovul. Este bătălia de pe ArgeÅŸ ÅŸi Neajlov, zisă ÅŸi bătălia pentru BucureÅŸti. Conducerea operaÅ£iunilor marii bătălii a fost încredinÅ£ată generalului Constantin Prezan. De soarta bătăliei care începe în ziua de 29 noiembrie, depindea soarta neamului.

Inamicul dispunea de forÅ£e redutabile. Cele trei armate, Krafft, Kühne ÅŸi Kosch la care se adăugau ÅŸi alte grupuri, divizii ÅŸi brigăzi, au trecut în subordinea mareÅŸalului Mackensen, devenit comandant al tuturor forÅ£elor duÅŸmane.

Românii din nou au cerut ajutor de la aliaÅ£i. Francezii se alătură ÅŸi ei românilor ÅŸi solicită ruÅŸilor să intervină, dar degeaba. În faÅ£a puhoiului inamic, românii fără ajutorul promis au luptat eroic la Călugăreni, lângă Neajlov ÅŸi pe ArgeÅŸ, dar în cele din urmă au fost impresuraÅ£i din toate părÅ£ile de către inamic, fiind nevoiÅ£i să se retragă. Este greu de explicat motivele care făceau pe ruÅŸi să lase pe români să fie învinÅŸi, lăsându-i singuri în toate luptele din Muntenia.

Bătălia de pe Neajlov ÅŸi ArgeÅŸ a fost cea mai mare bătălie care s-a dat în prima perioadă a războiului nostru, fiind considerată printre marile lupte date în cursul Primului Război Mondial. În această mare bătălie a trebuit să Å£inem piept, în câmp deschis, armatelor a patru ţări: Germania, Austro-Ungaria, Turcia ÅŸi Bulgaria, superioare nouă ca număr ÅŸi ca putere militară, comandate de doi iluÅŸtri mareÅŸali Mackensen ÅŸi Falkenhayn pe care îi avea cea mai puternică ÅŸi mai bine organizată dintre armatele europene.
Se cuvine cea mai vrednică cinstire eroilor care au luptat ÅŸi căzut pe Neajlov ÅŸi pe ArgeÅŸ. Din pământul, îngrăşat cu trupurile ÅŸi cu sângele lor, avea să crească floarea recunoÅŸtinÅ£ei unui popor liber ÅŸi unit.

Înfrângerile suferite de armata română se explică ÅŸi prin faptul că Germania a mutat pe frontul român centrul de greutate al războiului. Pe frontul român, duÅŸmanul a concentrat în noiembrie 1916, 40 de divizii ÅŸi 6 brigăzi din toate punctele de vedere superioare nouă, la care se adaugă inacÅ£iunea ruÅŸilor. AÅŸa se explică de ce la 6 decembrie a căzut BucureÅŸtiul, iar la 12 decembrie, Wilhelm II a lansat, în numele Puterilor Centrale, celebrul manifest de pace, redactat pe un ton arogant. Germanii au dat războiului cu România o importanţă vitală, prada era bogată ÅŸi uÅŸoară, românii fiind azvârliÅ£i aproape necugetat în ghiarele hrăpăreÅ£e ale celui mai redutabil dintre duÅŸmani.

În tot timpul campaniei din 1916, Rusia a fost de rea credinţă. La Curtea din Petrograd dominau sentimentele germanofile ÅŸi intenÅ£ia de a pregăti o pace separată cu Germania. Pretextul care să justifice această trădare faţă de cauza comună a aliaÅ£ilor, trebuia să fie dezastrul militar al românilor, care să nu atingă direct Rusia.

Marele Cartier Român, care s-a mutat la Buzău, a decis retragerea generală a armatei române în Moldova. Retragerea armatei române, după bătălia de pe Neajlov ÅŸi ArgeÅŸ, constituie episodul cel mai dureros din întreaga campanie a anului 1916. CondiÅ£iile în care s-a efectuat retragerea au fost deosebit de tragice ÅŸi suferinÅ£ele impuse armatei au fost aproape supraomeneÅŸti. Retragerea a costat mai multe victime decât cele trei luni de lupte ce au precedat-o. După retragere, la cererea aliaÅ£ilor s-a decis distrugerea tuturor instalaÅ£iilor industriei petrolifere din Prahova ÅŸi din judeÅ£ele vecine. Magaziile ÅŸi hambarele încărcate cu grânele strânse cu sudoarea ţăranului se prefac în mormane de tăciuni ÅŸi cenuşă, se aruncă în aer arsenalele, pulberării ÅŸi depozite militare. Se prăbuÅŸesc măreÅ£ele poduri de peste ape, ridicate cu atâta trudă ÅŸi cheltuială, se nimiceÅŸte tot avutul ţării, în urmă rămâne pustiu ÅŸi jale.

Inamicul a hărÅ£uit în permanenţă armata română. În zilele de 8-11 decembrie a avut loc bătălia de pe Cricov, în care generalul Averescu a Å£inut piept invadatorilor pentru a se crea condiÅ£ii favorabile executării retragerii. Ultima mare bătălie din perioada retragerii a avut loc la Râmnicu Sărat în prioada 22-27 decembrie. Prin victoria de la Râmnicu Sărat s-au putut retrage românii spre nord, iar ruÅŸii se deplasau spre sud. La 14 decembrie, ruÅŸii au început retragerea de pe frontul dobrogean, urmăriÅ£i îndeaproape de bulgari, iar Delta Dunării se găsea într-o situaÅ£ie deosebit de gravă.

La 22 decembrie a început bătălia de la CaÅŸin, în aceeaÅŸi zi cu bătălia de la Râmnicu Sărat, ÅŸi a Å£inut până la 31 decembrie. În cele 10 zile de lupte violente, date de ambele părÅ£i cu mari pierderi ÅŸi cu mari suferinÅ£e, pe ploi torenÅ£iale, viscole ÅŸi zăpezi, într-o regiune dintre cele mai grele de străbătut, frontul român fusese împins în partea de sud a Vrancei. Inamicul încerca să cadă în spatele ÅŸi în flancul poziÅ£iilor româno-ruse de la FocÅŸani ÅŸi Siret. Bătălia de la CaÅŸin a continuat mai departe, dar ca un sector al marii bătălii de la FocÅŸani ÅŸi Siret. După luptele de la FocÅŸani, Siret ÅŸi Pralea, înaltul comandament german al trupelor din România a dat ordinul de intrare în poziÅ£iile de defensivă. Repaosul, atât de indispensabil pentru amândouă părÅ£ile, începe la mijlocul lunii ianuarie.

Campania din 1916 se sfârÅŸise. Nu era sfârÅŸitul prevăzut la începerea campaniei. Era dimpotrivă, un sfârÅŸit trist, care sfâÅŸia de durere inimile românilor. Mândra armată, care se avântase peste munÅ£i, cu patru luni înainte, ca să elibereze pe fraÅ£ii robiÅ£i, fusese nevoită să se retragă cu capul plecat ÅŸi cu inima sârgerândă, dând foc avutului ţării ÅŸi părăsindu-ÅŸi propria Å£ară în mâinile duÅŸmanului. Rămăsese în urmă, în Å£ara părăsită, printre mormanele de ruină, 50.000 de morminte ÅŸi 80.000 de răniÅ£i semn al eroismului ÅŸi al împrejurărilor tragice în care ÅŸi-au făcut datoria vitejii soldaÅ£i români.

După ocuparea BucureÅŸtiului, a început agonia capitalei, autorităţile se retrag în Moldova, convoaiele sunt fără sfârÅŸit. Dar sufletele se oÅ£elesc, caracterele se întăresc prin lupta grea a vieÅ£ii. Ne-a trebuit lecÅ£ia aspră a înfrângerii, ca să învăţăm că avem ÅŸi datorii sfinte, care nu se pot plăti decât cu lumina inteligenÅ£ei, cu puterea glasului ÅŸi cu jertfa sângelui. O ÅŸcoală nouă se făcea pe nebăgate de seamă în timpul luptelor ÅŸi în mijlocul suferinÅ£elor de tot felul ale dezastrului nostru militar. Rezultatul ei este spiritul cel nou ce va însufleÅ£i naÅ£iunea ÅŸi armata în timpul celei de-a doua părÅ£i a războiului nostru. El ne va aduce reabilitarea ÅŸi izbânda.

La începutul anului 1917, toată armata română care scăpase din dezastrul campaniei anului 1916 era în Moldova. Puterea ei de luptă era aproape anihilată. Dar cauza nu era pierdută. Încrezători în dreptatea sfintei cauze pentru care intrasem în lupta cea mare, încrezători în sprijinul marilor aliaÅ£i, alături de care luptasem ÅŸi pentru care ne sacrificasem într-un ceas greu, trebuia să ducem lupta mai departe, până la îndeplinirea Å£elurilor pentru care sângeram.

În ianuarie, frontul româno-rus, închegat într-o linie unică, încingea pe la vest ÅŸi pe la sud, petecul de pământ care mai constituia Å¢ara Românească independentă. În această Moldovă, ÅŸtirbită ÅŸi ea în partea de sud-vest, se concentrase toată puterea statului român: suveranul, guvernul, parlamentul, autorităţile, armata ÅŸi toÅ£i cei care s-au retras din România ocupată. IaÅŸi, capitala Moldovei, devenise inima rezistenÅ£ei române. Toată activitatea guvernului, toate preocupările naÅ£iunii, toată viaÅ£a care pulsa agitată ÅŸi febrilă, în bătrânul oraÅŸ, erau îndreptate în acest timp de grea încercare spre un singur Å£el: reorganizarea armatei, punerea din nou în stare de luptă a armatei noastre, de apărare întâi, de biruinţă în urmă.

Ca ÅŸi cum iarna grozavă, foametea, lipsa de combustibil, de îmbrăcăminte ÅŸi de mijloace de transport, n-ar fi fost îndeajuns pentru Å£ara nenorocită ÅŸi pentru armata decimată, un nou flagel, mai teribil ca toate celelalte, se abătu asupra Moldovei, epidemia tifosului exantematic. Celelalte lipsuri de tot felul, i-au înlesnit terenul. La porÅ£ile spitalelor, pe geruri cumplite, ÅŸiruri de bolnavi ce se târâseră singuri, ori fuseseră depuÅŸi de căruÅ£e ÅŸi sănii aÅŸteptau ca moartea să rărească pe cei dinăuntru. În luna februarie 1917 pentru cele 5000 de paturi ale spitalelor din IaÅŸi, erau 11.000 de bolnavi.

În aceste condiÅ£ii au început să apară necazurile colaborării româno-ruse. Autorităţile militare ruse au început să se plângă guvernului român ÅŸi să-ÅŸi arate nemulÅ£umirile lor. În cursul lunii ianuarie principele Carol, moÅŸtenitorul tronului, împreună cu primul ministru Brătianu, s-au dus la Petrograd, în scopul de a strânge legăturile între cele două ţări. La conferinÅ£a interaliată, care se Å£inea în acelaÅŸi timp la Petrograd, prezenÅ£a lui Brătianu la dezbateri a fost admisă cu mare greutate. ConferinÅ£a nu decise nimic important pentru soarta României, iar de la ruÅŸi ne-am ales cu multe promisiuni, dar ÅŸi cu multe pretenÅ£ii unele imposibil de acceptat.

Paralel cu reorganizarea armatei, se desfăşura o muncă uriaşă pentru instrucÅ£ia ofiÅ£erilor ÅŸi soldaÅ£ilor, pentru familiarizarea lor cu noile metode ÅŸi procedee de luptă, fruct al experienÅ£ei războiului mondial. Un rol important l-a avut în această privinţă misiunea militară franceză, care a fost ÅŸi ea completată. În vârtejul cumplit al războiului, Regele Ferdinand era la locul de frunte, cel mai în vază ÅŸi cel mai primejduit, iar Regina Maria cel mai adesea la căpătâiul răniÅ£ilor pentru a le alina durerea.

Brătianu a constituit guvernul naÅ£ional. Guvernul Brătianu-Take Ionescu a fost guvernul refacerii armatei ÅŸi a rezistenÅ£ei victorioase din anul 1917. Întâmplările din afară erau de o importanţă cel puÅ£in egală, cu cele din interiorul ţării. Două mari evenimente domină pe toate celelalte, revoluÅ£ia rusească ÅŸi intrarea Americii în război. Ele vor avea o înrâurire covârÅŸitoare asupra mersului războiului. Guvernul german lasă liberă trecerea, prin teritoriul său, a revoluÅ£ionarului Lenin, însoÅ£it de 30 de tovarăşi. Împreună cu Trotzki, sosit pe altă cale, cei doi protagoniÅŸti ai miÅŸcării bolÅŸevice vor împinge Rusia revoluÅ£ionară spre dictatura proletariatului. În aprilie 1917, Brătianu se deplasează din nou la Petrograd, unde constată că revoluÅ£ia rusă a adus alÅ£i oameni la cârma ţării. Åži de această dată, primul ministru a constatat cu amărăciune progresele de pacifism ÅŸi de renunÅ£are la luptă, fără a obÅ£ine ceva concret pentru soarta României.

Odată cu intrarea Americii în război au ÅŸi început diferite variante de încheiere a păcii, dar din nefericire pentru noi, toate variantele prevedeau sacrificarea României. Singura FranÅ£a e de partea noastră ÅŸi nu acceptă aÅŸa ceva, dimpotrivă se ridică în favoarea noastră ÅŸi arată care sunt obligaÅ£iile aliaÅ£ilor faţă de România. Merită să arătăm propunerea Vienei pentru pace, care dorea să obÅ£ină din România, Muntenia ÅŸi toată Moldova până la Siret; Moldova până la Prut va fi a Rusiei; Dobrogea a Bulgariei; iar ceea ce mai rămânea să fie Noua Românie. În concluzie, România să fie împărÅ£ită între Austria, Rusia ÅŸi Bulgaria, iar ce mai rămânea să fie cât Monaco. Czernin,  artizanul acestei împărÅ£iri, declara peste tot în Europa, „România preÅ£uieÅŸte miliarde”. Pentru a reuÅŸi acest plan austriecii au început să-i corupă pe ruÅŸi, după modelul Bucovina din 1775.

Dar la orizont au început să apară ÅŸi zile senine. La 15 mai 1917 a venit în Å£ară Albert Thomas, ministrul muniÅ£iilor din FranÅ£a. ÎnsoÅ£it de Regele Ferdinand ÅŸi de generalul Berthelot în toate întâlnirile avute la guvern, parlament, unităţi militare ne-a încurajat, îmbărbătat ÅŸi ne-a asigurat de sprijinul FranÅ£ei, aducându-ne ÅŸi o garanÅ£ie de victorie. Peste câteva zile a sosit un alt oaspete ilustru, Vanderwelde, solul Belgiei mucenice. Ca ÅŸi oaspetele francez ÅŸi solul Belgiei în toate întâlnirile avute a arătat că belgienii au avut de ales între aurul ce i se oferea ÅŸi plumbii germanilor, dar Belgia a ales plumbii. La începutul lunii iunie a sosit la IaÅŸi o misiune americană în frunte cu generalul Hugo Scott. În ÅŸedinÅ£a solemnă a Parlamentului, Scott a Å£inut un discurs prin care ne-a asigurat de fraternitatea ÅŸi sprijinul Americii.

Cu moralul ridicat, trupele defilează cu însufleÅ£ire ÅŸi cu bărbăţie. Lumea privea, admira ÅŸi plângea, erau lacrimi de bucurie, după atâta tristeÅ£e ÅŸi jale. Erau zile de reîmprospătare a durerilor, de reînviere a mândriei ÅŸi a speranÅ£elor. O lună mai târziu, o altă sărbătoare măreaţă la IaÅŸi, soseau cei dintâi voluntari bucovineni ÅŸi ardeleni. La 8 iunie 1917 două batalioane de voluntari perfect echipate ÅŸi instruite au sosit la IaÅŸi, fiind primiÅ£i cu entuziasm de generalul Prezan. În PiaÅ£a Unirii, în jurul statuii lui A.I.Cuza au Å£inut cuvântări înflărcărate Bratianu, Iorga, Goga, Nistor ÅŸi s-a încins în jurul statuii Hora Unirii.

La sfârÅŸitul lunii iunie, armata română renăscută ca pasărea Pheonix din propria ei cenuşă, era nerăbdătoare să reînceapă lupta. Poporul întreg aÅŸtepta plin de încredere, ceasul cel mare. Din păcate nu toate sufletele erau deopotrivă de oÅ£elite. Neîncrederea în reuÅŸită ÅŸi credinÅ£a că am apucat pe un drum greÅŸit ÅŸi primejdios pentru viitorul ţării se încuibase în sufletul colonelului Alex. Sturza, fiul lui Dimitrie Sturza ÅŸi ginerele lui Petre Carp. Crescut într-un mediu familial cu adânci sentimente germanofile, educat în armata germană, având funcÅ£ii mari de conducere în armata română, în ziua de 6 februarie 1917 a dezertat ÅŸi a trecut de partea inamicului. Actul de trădare l-a făcut împreună cu locotenentul Wachmann, fiul fostului director al Conservatorului de Muzică din BucureÅŸti. Complice le-a fost locotenent colonelul Crăiniceanu, fiul generalului Crăiniceanu, fost ministru de război. Acesta a fost prins ÅŸi executat. IntenÅ£ia acestor trădători a fost ca ÅŸi trupele comandate de ei să treacă de partea inamicului, ceea ce nu le-a reuÅŸit.

Cu toate vicisitudinile politicii ruseÅŸti, armata rusă de pe frontul român se întărea din ce în ce mai mult cu unităţi noi, iar armata română îÅŸi realiza în mod lent, dar sigur, operaÅ£iile ei de metamorfoză ÅŸi regenerare. În luna iunie 1917 a început pregătirea ofensivei româno-ruse de la Nămoloasa. În dimineaÅ£a zilei de 20 iulie a început un puternic bombardament de artilerie, până în 25 iulie, timp în care s-au aruncat asupra inamicului 220 de vagoane de proiectile. A fost cea mai mare pregătire de artilerie de pe frontul nostru. Când mai era un singur pas de făcut ÅŸi anume asaltul, trupele române au primit copiile telegramelor adresate de generalul Scerbacew, de oprire a luptei, soldatul revoluÅ£ionar rus nu mai voia să se bată. Astfel a fost înăbuÅŸită mai înainte de a se naÅŸte ofensiva Armatei I-a de la Nămoloasa. ReacÅ£ia comandamentului suprem român a fost promtă. Cu tot succesul obÅ£inut de Armata a II-a în ofensiva de la Mărăşti continuarea operaÅ£iilor militare pe frontul de la Nămoloasa nu mai este posibilă din cauza situaÅ£iei generale de pe frontul rus.

Ioan Galdea

Se continuă