Imperiul American, între Hiroshima şi Deveselu. Studiu de caz: Provincia România

Roma, 11 august 117. Marele Imperiu Roman este în doliu; cel care l-a dus la apogeul expansiunii sale a murit, pe drumul de întoarcere din Asia Mică, de dizenterie.  Un sfârşit, se pare, lipsit de glorie pentru împăratul Marcus Ulpius Traianus (98-117) cel mai mare strateg dintre împăraţii Romei, conducătorul care a dus imperiul la maxima întindere teritorială, prin cucerirea provinciilor Dacia, Armenia şi Mesopotamia.

„Mi-e frică de vârf, fiindcă de acolo se coboară!” spunea Stanislav Jerzi Lec un evreu polonez, sau, cu alte cuvinte, orice apogeu este de nedorit, pentru că are în el germenii declinului. Se pare că Jerzi Lec are dreptate întrucât Imperiul Roman, după moartea lui Traian, a fost lovit de criză, anarhie militară, încercări de reformă, separarea din 395 şi sfârşitul din 476.

Unii istorici spun că există o religie care a grăbit sfârşitul acestui mare imperiu din istoria umanităţii, ba chiar că ar fi principala cauză. Se ştie că istoria se repetă şi în acest context, putem face o paralelă între ascensiunea şi declinul Imperiului Roman şi evoluţia Imperiului American, după cum există anumite studii de specialitate în domeniu.

Deşi SUA şi-au adus contribuţia de netăgăduit la înfrângerea nazismului în Europa şi a militarismului japonez în Asia, cu preţul a mii şi mii de vieţi, totuşi momentul de început al expansiunii mondiale a acestui stat este, în opinia mea, ziua de 6 august 1945, când este lansată prima bombă atomică din istorie, asupra oraşului japonez Hiroshima, explozie în care  au murit 80000 de oameni şi au fost răniţi la fel de mulţi, omenirea intrând astfel în era atomică.

Sigur că americanii au adus argumente temeinice în sprijinul acestei actiuni controversate şi astăzi, motivând că altfel ar fi pierit din cauza fanatismului japonez, peste 500000 de tineri americani, care ar fi încercat să debarce în arhipelag, dar motivul adevărat consider că a fost dorinţa de a se şti de către oricine, mai ales de către sovietici „cine este şeful”, aceştia din urmă producând prima bombă atomică în 1946, aşadar la un an distanţă, cu sprijnul substanţial al serviciilor de informaţii.

Adevărate servicii de informaţii nu ca cele franceze, de exemplu, (dar mai sunt şi altele la fel), care habar n-au avut că preşedintele statului lor este spionat de aproape zece ani de către „aliaţii”  americani (noroc cu un „defector” din tabăra adversă).

SUA a fost singura putere a lumii care a ieşit întărită din război. Expansiunea sa a început în Europa cu lansarea Doctrinei Truman şi a  Planului Marshall, cu scopul declarat de a ajuta statele europene să se relanseze economic şi a ieşi din criza de după război, în fapt câştigarea de influenţă în acest spaţiu şi îndepărtarea tentaţiei comuniste pentru statele europene.

Americanii intervin apoi în diverse zone ale lumii, cum ar fi Coreea (1950) şi Vietnam (1964) de unde intervenţioniştii ies mai mult sau mai puţin şifonaţi, declarând că au făcut-o pentru scopuri nobile (apărarea democraţiei) dar de fapt nu doreau decât creşterea influenţei proprii şi oprirea expansiunii comunismului.

A urmat criza rachetelor din Cuba, un fel de „furci caudine” din timpul romanilor, apoi cursa înarmărilor şi Războiul din Golf (scop declarat: intervenţia împotriva Irakului pentru eliberarea Kuweitului, dar de fapt ocuparea de poziţii strategice acolo unde sunt cele mai mari zăcăminte de petrol, respectiv 60% din rezervele mondiale).

Deşi duce o politică de intervenţie în întreaga lume, SUA, se pare că are serioase probleme cu unii dintre adepţii fundamentalişti ai unei religii, motiv pentru care a anunţat cu surle şi trâmbiţe lichidarea unuia dintre marii terorişti ai lumii, cu privire la existenţa căruia eu am mari îndoieli, în condiţiile în care „luptătorii din forţele speciale” care „l-au lichidat” au ieşit la lumină şi au început să ofere presei, contrar legii şi regulamentelor militare, detalii despre „operaţiunea secretă”, contrazicându-se în declaraţii şi făcând totul un talmeş-balmeş.

Studiu de caz: România.
Ieşită din „infernul” comunist a găsit cu cale să adere la blocul militar considerat timp de 50 de ani duşman de moarte (NATO) şi să accepte staţionarea pe teritoriul propriu de  trupe, armament şi echipamente sofisticate de provenienţă americană, chipurile pentru asigurarea securităţii zonei împotriva unui „bau-bau” de la răsărit.

Problema cea mai importantă este însă, nu că americanii mor de grija noastră, ceea ce este „evident”, ci că noi,o  ţară slăbită economic, vom deconta nota de plată, care nu este deloc mică în acest caz.
Miza, cu siguranţă, este poziţionarea în coasta Rusiei a structurilor de rachete, respectiv o Cubă pe de-a-ndoaselea(istoria se repetă?).

Să fie „cucerirea” României apogeul Imperiului American, aşa cum cucerirea Daciei a fost apogeul cuceririlor Imperiului Roman?
„Mi-e frică de vârf….” spunea Jerzi Lec