Dragonul

Prima bătaie de aripi l-au făcut sa se ridice cu timiditate din cuib. Nu-i era teamă sa zboare, doar că nu se simţea suficient de puternic. Mai incercă o dată şi esuă din nou. Se pare că era încă prea tânăr să zboare. Dar cerul şi mai ales, stelele, îl invitau în fiecare seară să le îmbrăţiseze. A treia încercare riscă mai mult. Se avântă peste marginea unui colţ de stâncă, decis să zboare. Se prăbuşi în gol, zbătându-se din aripi, ca mai apoi, să simtă curenţii de aer, ce-i conferă portanţă aripilor sale imense de piele solzoasă şi înainte de a lovi pământul cu brutalitate, tânărul dragon plana deja cu dexteritatea unui vechi cunoscător al zborului innaripat.
     
Trecuse de la acestă primă încercare mii de ani, iar acum, bătrânul dragon, zâmbea în sinea sa de acea temeritate dar şi fermecat de curajul tinereţii sale. Acea aruncare în gol.
     
Chiar şi acum, de fiecare dată când îşi lua avânt să cutreiere cerul şi pământul zburând, proceda la fel, lăsându-se în cădere liberă din vârful muntelui, iar când mai avea câţiva metri până la pământ, îşi deschidea imensele aripi, prinzând curentul potrivit, ca  mai apoi, să se urce către înaltul cerului, prin rotiri largi. Iar de acolo de sus, de dincolo de nori, îşi arunca privirea spre pământ, încercând să înţelegă pentru a nu ştiu câta oară, de ce instinctele îi spuneau să se ferească de oameni. Oamenii nu-l vedeau niciodată, având grijă să nu fie văzut. Dar uneori, îşi arunca ţipătul peste pacea munţilor, îngrozind oamenii, pe care îi făcea să creadă că furtuna este sursa acelui zgomot inuman. Iar cand cerul nu-l iubea şi se acundea după un plafon de nori, se înfuria şi scuipa flăcări să indepărteze norii. Când oamenii vedeau aceasta, le-au numit fulgere iar urletul lui, i-au spus tunetul.
     
Singurii prieteni ai dragonului erau stelele, singurele care-i ţineau companie în zborul lui năluc. Totuşi, ar fi vrut să ştie de ce se simte atât de singur. Ar fi vrut să ştie pentru ce se născuse.
     
Ştia doar că zborul lui pe deasupra aşezărilor omeneşti, în fiecare noapte, le elibera oamenilor visele, pe care el le aduna cu sârguinţă, pentru ca dimineaţă, în zori, să le trimită soarelui. Iar soarele le dăruia contur, culoare şi viaţă. Unele vise erau fireşti, altele nebuneşti, iar altele iluzii. Dar pe toate, dragonul le strângea cu grijă. Pentru că numai Soarele decidea care prind viaţă şi care nu.
     
De multe ori cerceta visele oamenilor şi se mira cum de puteau fi aşa de îndrăzneţi în visele lor. Şi tot de atâtea ori se întreba de ce nu este cineva şi pentru el care să-i elibereze visele sale. Ar fi vrut să ştie dacă putea visa.
    
Într-o bună zi, când trimitea visele oamenilor către soarele dimineţii, îndrăznii să întrebe:
     ,,Trebuie să fii om ca să poţi visa, i-a spus Soarele. Dragonii nu visează. Ei doar veghează ca visele frumoase şi drepte să ajungă la mine.’’
    Dragonul se încruntă. Nu putea fi atât de imposibil să viseze. A văzut cât de fragili sunt oamenii şi :
    ,,Măcar o dată sa pot visa aş vrea,’’ gândi dragonul.
    A întrebat Luna. Şi a primit acelaşi răspuns, numai că a mai adăugat ceva:
    ,,Trebuie să iubeşti şi să fii iubit. Şi dragonii, chiar dacă ar iubi, nu pot fi iubiţi. Ei sunt spirite libere care nu pot fii atinse.’’
   ,,Ce e iubirea?’’ întrebă dragonul.
   ,,Poate nu e menirea ta sa ştii’’ îi răspunse Luna.
   ,,Oamenii iubesc?’’
   ,,Bineînţeles că iubesc. Ca mai apoi să înceapă să creeze vise, pe care numai tu le poţi elibera.’’
  ,,Şi cum fac asta?’’
  ,,Nu ştiu. Eu doar binecuvântez şi ascund sărutul îndrăgostiţilor în miez de noapte.’’
  
Curiozitatea dragonului devenii atât de puternică, încât a început să zboare din ce in ce mai aproape de oameni, să le înţeleagă dragostea. Şi a mai descoperit ceva ce nu observase până atunci.