CULEASĂ DE PE TROTUAR

L-am întâlnit prima oară, în urmă cu mai bine de 35 de ani, fix pe trotuarul din rondoul Hipodromului, vizavi de Spitalul 3. Mic, prizărit, drept, de neclintit, stoic, cu fața-i veșnic lucitoare în bătaia soarelui ori a vântului. În unele ierni se făcea nevăzut, de parcă-l înghițea pământul. Mă înșelam. Cum dădea colțul ierbii, apărea și el, sfidându-i pe toți cei care-i ieșeau în cale, ducându-și mai departe viața solitară. Doar, cine știe cum, câte un câine mai pricăjit îi mai ținea tovărășie. Niciodată nu primea de pomană.

L-am reîntâlnit azi. M-a luat prin surprindere. La fel de înfipt, la fel de neprevăzut. La fel de dornic de a mă băga în seamă. L-am gratulat cu o înjurătură aleasă, ca de la diribau, după ce m-am împiedicat de el, pentru a mia oară. Nu mi-a întors-o. Nici măcar nu s-a sinchist. Trecătorii ocazionali nu m-au blamat. Printre dinți, unii chiar s-au ușurat și ei de ceva invective la adresa lui.

De-acolo, de jos, ștuțul de țeavă plantat în asfaltul din mijlocul trotuarului, în urmă cu cine știe câți ani, căci despre el e vorba, cu fața-i veșnic lucitoare, aidoma stâlpului acela imens din fier de pe plaiurile mamei India, care, de milenii nu ruginește, continuă să mă sfideze.
Dar să știe și el, nici eu nu mi-am epuizat registrul cu înjurături…