Bunicul

A fost odata... ca mai ieri... un bunic, care la rândul lui a fost tânar si fericit. S-a nascut într-o familie de tarani saraci cu multi copii din satul Zapodeni (Vaslui). De fapt, stramosii erau oieri aromâni din Muntii Pindului, veniti cu turmele în Tara Româneasca din cauza turcilor, dupa razboiul de independenta din 1877. O parte s-au stabilit pe Valea Teleajenului si altii au ajuns în Moldova (familia bunicului).

Numele de Bălăuță vine (asa cum am gasit în arhive) de la valah (B se citeste V în slavona) (Valahuta) sau de la ”Belâi”, cei blonzi si cu ochi albastri asa cum era tot neamul.

Bunicul Vasile a muncit de copil la boieri alaturi de parinti si fratii mai mari. Uneori îsi depana gândurile... ”Ne sculam când era înca întuneric si luând caruta plecam spre mosie aflata la zece kilometri departe de sat. Munceam zi lumina, iar pe la prânz ne aduceau mâncare: brânza, masline, slanina, peste si mamaliga”.

La vârsta de 18 ani a fost luat în armata si la terminarea celor trei ani a hotarât sa ramâna în cadrul ei; si-a facut cele patru clase primare si s-a înrolat la artilerie. Intors în sat a furat-o pe Anica, o fata frumoasa pe care a iubit-o din adolescenta. Anica era fiica lui Bucur, cel mai înstarit din sat si starostele comunei.

Tatal ei a dezmostenit-o si ce doi tineri au fost nevoiti sa plece în lume ca militar a calatorit prin multe orase din Ardeal, stabilindu-se în cele din urma la Târgu Mures. Din economii si-a cumparat o casa la marginea orasului, facându-si o gospodarie frumoasa.

Bunicul, om serios si muncitor, era apreciat de superiori, iar bunica, gospodina si mama iubitoare, si-a crescut cei sapte copii cu multa dragoste (trei fete si patru baieti, care au fost în cadrul armatei).

Bunicul, Vasile Bălăuță, a participat la razboiul din 1917, în luptele de la Marasesti, Oituz si Târgu Ocna, în cadrul Regimentului 39 Artilerie, cu gradul de Plutonier Major. Pentru curajul în lupte a primit:

- Crucea Comemorativa a razboiului 1916-1918 cu beretele ”Carpati - Tg. Ocna”
- Medalia Serviciul Credincios - clasa a I-a
- Medalia ”Victoria” a marelui razboi pentru civilizatie 1916-1921
- Furajera ”Mihai Viteazu”
emise prin Ordin Regal si semnate de Ministrii de Razboi.

In anul 1931 bunicul a fost pensionat la vârsta de 42 de ani, cu o pensie mica, fiind nevoit sa munceasca, afirmând cu convingere: ”Munca nu este o rusine, doar lenea este cucoana mare, care nu are de mâncare”.

Unul din baieti, Costica, era elev la Scoala Militara de la Codlea si au fost trimisi pe frontul din Rasarit în 1940 si a murit în primele lupte. Tot în acest an a avut loc cedarea unei parti din Ardeal si a fost nevoit sa plece cu familia intentionând sa ramâna provizoriu la Brasov. Au luat ce s-a putut si s-au instalat într-un vagon ce era la mijlocul garniturii de tren. Ca urmare nu au putut sa coboare, au ajuns la Ploiesti, unde a început un puternic bombordament si totul a fost incendiat. Au reusit sa salveze câteva bagaje si cu greu au ajuns la Buzau unde l-a ajutat fostul comandant, generalul Emanoil Florescu oferindu-i casa parintilor sai decedati.

Mama mea, Ecaterina, fiica cea mare s-a casatorit cu Anton Donici, capitan din Brasov, în anul 1941 la Iasi. Dar, tatal meu a fost luat pe front si a fost dat disparut la Cotul Donului. Pe 3 iulie 1942 am venit eu pe lume si mama singura a hotarât sa stea cu tatal ei la Buzau având grija si de fratele mai mic, elev la Scoala Militara.

Am crescut sub ocrotirea bunicului... mi-l amintesc: era înalt si drept, cu parul alb si tuns scurt. Ochii sai albastri, limpezi si calzi, ma priveau cu duiosie, iar mâna mare si puternica o aseza usor pe capul meu, mângâindu-ma.

In clasele primare, bunicul ma ducea si ma lua de la scoala, îmi cara ghiozdanul greu si iarna ma plimba cu saniuta. Cu el mergeam la târgul de vara, anual, numit Dragaica, ma ducea la circ si la filme. Nu bea, nu înjura, nu fuma si niciodata nu a vorbit urât sau sa fi jignit pe cineva. Avea un bun simt si  demnitate înnascute. Era iubit si respectat de toata lumea.

Duminica mergeam cu el la Biserica Banului sau la Episcopie, cânta la strana, având o voce placuta. Seara îsi spunea rugaciunea ”Tatal nostru” în genunchi în fata candelei aprinse, cu multa evlavie. Eu si mama trebuia sa plecam din camera pentru a se ruga în liniste si în singuratatea inimii.

Pentru a ma ajuta sa merg la facultate a facut împrumut la CAR si dupa reusita, am primit bursa de merit. Bunicul era mândru si fericit, povestea la toata lumea ca are nepoata studenta la Facultatea de Istorie-Filozofie din Iasi. Dupa prima sesiune, când am venit acasa, mi-a cerut carnetul cu notele de la examene, a dat din cap multumit si cu degetele noduroase de munca a mângâiat fiecare nota.

La terminarea facultatii, la alegerea repartitiei am hotarât sa fiu împreuna cu mama si bunicul (renuntând la postul de profesor la Liceul militar din Câmpulung Moldovenesc). Aveau nevoie de mine, bunicul avea 77 de ani si mama era bolnava cu glanda tiroida. Din primul salariu am facut cumparaturile necesare pentru casa si, dupa multe rugaminti, bunicul a acceptat sa-i cumpar o pereche de bocanci pentru iarna.

La cei 80 de ani, era vioi, cu mintea brici, la fel de glumet si hâtru: ”Sunt verde ca bradul” se falea el. De sarbatorile crestine, Pasti si Craciun, se adunau în casa bunicului toti copiii cu familia lor si era ceva extraordinar.

Peste cinci ani bunicul a cazut, a facut fractura de bazin, a stat în ghips aproape un an, fiind îngrijit de mama cu tot devotamentul. Dupa ce s-a facut bine, schiopata putin, folosind bastonul, dar cel mai rau era faptul ca nu mai avea chef de viata. Statea mai mult culcat, dormea si spunea: ”Sunt tare obosit, nu mai am cu cine discuta, s-a dus generatia mea”. I-a fost afectata inima si pe 29 octombrie 1978, la orele prânzului - avea 89 de ani - s-a stins crestineste în patul sau.

Bunicul va fi bradul pururea verde în inima mea!