Unirea de la 1918 a tuturor românilor într-un stat unitar - dorinta si vointa a întregii natiuni românesti (prima parte)

Anul 1918 a fost anul în care românii si teritoriile locuite de dânsii ale Vechii Dacii s-au unit si au format Statul National Român Modern; la 9 aprilie 198 s-a unit Basarabia cu România, la 28 noiembrie 1918 s-a unit Bucovina cu România iar la 1 decembrie 1918, prin Adunarea Nationala a Românilor care s-a tinut la Alba Iulia, s-au unit cu Patria Mama si provinciile românesti: Transilvania, Banat, Crisana si Maramures încheindu-se astfel procesul istoric de unificare a României.

Arareori o metafora sau o maxima a putut cuprinde, în mai putine cuvinte, adevaruri mai înalte si mai concludente decât cea rostita de Barbu Stefanescu Delavrancea, în anul 1915, în legatura cu unitata nationala a poporului român: ”Suntem un singur popor, Carpatii ne sunt sira spinarii”.

Iata dar unitatea noastra, unitatea de limba, de simtire, de cultura, stramutata dintr-un cadru spiritual într-un cadru geologic, temeiurile ei fiind însasi adâncimile si stâncile, lumea nevazuta dar cu atât mai puternica de sub pamânt, substanta nepieritoare a tariilor din lumea de dincolo de scoarta flexibila, fortele nesupuse timpului.

Intreaga istorie a poporului nostru, începând de la vechii daci, n-a fost decât o eroica si permanenta sfortare de a transforma si mentine aceasta viziune geologica într-o realitate politica, într-un stat unitar, într-un stat al Carpatilor, al Tisei si Dunarii, al Marii Negre.

Prin veacuri el a fost realizt de Burebista, de Decebal, de Traian, de Mihai Viteazul, imaginea lui fiind transmisa si purtata din generatie în generatie de toti luptatorii români, de toti cronicarii, de toti poetii, de toti barbatii de stat.

Prin vigoarea, avutiile si armonia lui, pamântul acestui spatiu - pamântul Carpatilor - a ademenit si dorintele unor principi si împarati straini, Sigismund Bathory, Gabriel Bethlen, Iosif al II-lea, Ecaterina a II-a, militând cu mijloace diplomatice pentru realizarea unui regat al Daciei.

Primul cetatean al sau, venind din veacuri, a fost ciobanul român din Muntii Parângului, ai Sibiului, ai Fagarasului, ai Calimanului, ai Rodnei care, ignorând granitele artificiale impuse de cotropitori, a trecut cu oile din vremuri imemoriale dintr-o parte în alta a Carpatilor, coborând spre malurile Dunarii si ale Pontului Euxin, spre departarile Nistrului si ale Crimeii. Si, odata cu ciobanul trecea si se întorcea si cântecul, treceau jocurile, treceau si datinile, trecea constiinta fratiei si a soliaritatii între cei de pe Mures si Arges, de pe Somes si Siret, se învedera unitatea limbii si a vietii de toate felurile, se adânceste ideea unitatii de neam a românilor care, în anumite conditii istorice, se transforma în constiinta nationala si în dorinta de înfaptuire a unitatii de stat.

Dupa aparitia tiparului, aceeasi cale, de la rasarit spre apus si de la apus spre rasarit, au urmat-o si cartile, revistele, ziarele, cazaniile, evangheliile, bibliile, psaltirile, toate circulând cu regularitate peste Carpati unind spiritual-cultural pe toti românii.

Imaginea statului român unitar a ispitit îndeosebi pe luptatorii si poetii pasoptisti - N. Balcescu, C.A.Rosetti, V. Alecsandri, M. Kogalniceanu, C. Negri, A. Russo, G. Baritiu, S. Barnutiu, A. Muresan, Avram Iancu - pentru care idealul de stat national n-a fost altul decât statul românesc, România.

Pentru acest stat a scris Vasile Alecsandri ”Desteptarea României”, Alecu Russo ”Cântarea României”, Andrei Muresan ”Desteapta-te române”, Nicolae Balcescu ”Istoria românilor sub Mihai Voda Viteazul”, A Treboniu Laurian ”Charta Daciei Moderne”, opentru el a fost rostit discursul lui S. Barnutiu din catedrala de la Blaj (2/14 mai 1848), pentru el au luptat legiunile lui Avram Iancu în Muntii Apuseni.

Strigatul miilor de tarani adunati la Blaj, pe Câmpia Libertatii, la 15 mai 1848: ”Noi vrem sa ne unim cu tara!” reprezenta echivalentul adeziunii populare la gândirea poetilor, istoricilor si luptatorilor politici. ”Noi nu întelegeam la 1848 - marturiseste Vasile Alecsandri în 1856 unui publicist francez - o miscare (revolutionara) a tarilor noastre decât în vederea unirii tuturor românilor într-un singur corp”.

Desi revolutia a fost înfrânta, din furtuna anului 1848 revolutionarii români au iesit cu o convingere de nezguduit, aceea a apropiatei uniri a tarilor române. Data fiind pozitia noastra geostrategica si geopolitica aici, la intersectia marilor interese, în vecinatatea unor mari puteri rivale si reactioare - Turcia, Rusia, Imperiul Habsburgic - tarile române nu si-au putut realiza într-o singura etapa idealul national de unitate si independenta ci pe parcursul câtorva etape separate în timp: la 1859 se realizeaza unirea Moldovei cu Tara Româneasca, la 1877 se cucereste independenta de stat fata de Turcia iar în 1918 se desavârseste Unitatea Nationala a României prin actul de la 1 decembrie de la Alba Iulia.

Unirea de la 1859 nu era însa a tuturor românilor, asa cum o dorisera revolutionarii, ci numai a celor din Moldova si Tara Româneasca, cei din Transilvania, Banat, Maramures, Crisana, Bucovina, Basarabia, Dobrogea ramânând pe mai departe despartiti de frati. Totusi Vechea Românie, ca si Piemontul în lupta pentru unificarea Italiei, ca si Prusia în unificarea Germaniei, avea însa misiunea istorica de a pregati si sustine eliberarea si unirea acestora, ea fiind Tara Mama.

Va continua