Raiul lui Eminescu

De Georgiana Tudor 09 August 2014, 00:25 Atitudini
Saptamâna trecuta m-am trezit din coma, mi s-a spus ca am zacut câteva zile. Nu-mi aduc aminte mare lucru, doar faptul ca am avut un accident de masina. Dar acestea sunt detalii insignifiante! Abia acum am primit o foaie, un pix si permisiunea de a le folosi.

Trebuie neaparat sa scriu experienta pe care am trait-o în timpul mortii clinice. Mi-e frica sa nu dispara, sa nu o uit sau ca nu voi fi crezut. Am mai citit despre astfel de fenomene însa nu m-am gândit niciodata sa apuc sa fiu subiectul unuia. Martorii au afirmat existenta unei dimensiuni spirituale, dincolo de cea a lumii de pe Pamânt, de asemenea au descris o întâlnire cu o Fiinta de lumina sau cu Dumnezeu Însusi. Desigur, ma numaram printre sceptici, însa dupa ce am pasit în aceasta suprarealitate nu prea mai am ce spune.

Totul începe printr-o durere puternica, asta daca esti suficient de constient încât sa o simti, apoi intensitatea acesteia scade pe masura ce simti o usurare nefireasca a trupului ce ar putea fi asemanata cu pasajele despre imponderabilitate descrise în jurnalele astronautilor. În cele din urma pluteam înconjurat de o lumina orbitoare ce îmi forta ochii sa stea închisi. Încet, încet nu va pot da masura exacta a timpului, am început sa pipai cu vârful degetelor de la picioare o podea, vreme în care ochii mei mijiti prindeau curaj sa se deschida.

Întrevedeam silueta unei camere si a unui înger de lumina. O fi vreun Sfânt ori poate chiar Dumnezeu? Dar mare-mi fu mirarea când am recunoscut chipul poetului Mihai Eminescu, trebuie sa precizez ca reproducea portretul tînarului de 19 ani. Într-adevar este sau era un barbat foarte frumos cu trasaturi masculine ce se îmbinau cu cele feminine fara a exista însa vreo preponderenta. Ochii mari negri, fruntea lata - culme batuta de gânduri - m-a cucerit pe loc. Parea un Androgin, ori un ou astral ce se tot foia în jurul unei mese roase ce tinea probabil locul unui birou acoperita cu vrafuri de hârtii mazgalite si mototolite.

Odata lumina dilatata, au început a se distinge culori normale. Camaruta era pardosita cu carti pe trei dintre cei patru pereti, captusita cu pânze de paianjen pe la colturi, soricei alergând printre carti, urechelnite ale caror pasi se auzeau spre surprinderea mea si o mâta lenesa se tolanea pe pervazul unei ferestre a camerei. Credeam, initial , ca acesta este raiul, dar nu-mi puteam închipui ca poate gazdui asemenea lighioane.

Usor nervos pentru ca nu reusea sa gaseasca o foaie, poetul nepereche ridica privirea si se mira la vederea intrusului, eu!: ai venit sa-mi tulburi singuratatea? …O, îmi cer iertare, n-am mai vazut fiinta omeneasca de foarte mult timp! Ia un loc, te rog! Tu-ti neamu’ nevoii! Trebuia sa-mi opresc mai multe scaune! Uite, aici, stai pe scaunul meu, iar eu voi sta pe pat sau mai bine nu. Te deranjeaza daca ramân în picioare? Îmi place sa ma plimb în timp ce vorbesc si gândesc-peripatetizez. Dar unde-mi sunt manierele? Vrei un pahar de vin, o poezie pentru vreo iubita sau sa-ti cânt vreo balada?

Blocaj! Eminescu! Jur ca îmi pare rau ca nu am avut prezenta de spirit sa-l rog sa-mi cânte “Barbu Lautarul”, ar fi fost inedit sa-l aud cântând în rai, as fi spulberat orice mit. De necrezut, de fapt banuiesc ca nu foarte multa lume se va grabi sa dea credit spuselor mele.

Ospitalitatea sa m-a uimit, era îmbracat modest si toate costumele ce le-a avut vreodata erau însirate soldateste pe umerase pe peretele ramas liber. Taceam holbându-ma la a lui ponosite haine si la bocancii ca vai de lume. Se vede ca gazda a bagat de seama nedumerirea mea si-mi sopteste:

Stii, Biblia nu minte, dupa fapta si rasplata! Pe pamânt îti aduni comori în ceruri! Ia te uita la ale mele! Si înca multe mai aveam, numai ca m-am rugat de Sf. Petru sa-mi dea o camaruta mai a catarii cu o mâta si soricei rontaitori de Homer. Ce mai cearta, l-am pus într-un mare impas. Dar ce sa fac eu cu un palat? I-am sugerat sa-l dea vreunui sarman, însa sustinea sus si tare ca actele de caritate nu mai sunt posibile dupa moarte. Am primit ceea ce meritam, mi-a spus. A stat el pe gânduri si vazând ca sunt nefericit, ceea ce nu prea e permis în rai mi-a propus sa fac schimb cu un oarecare, om bun sarmanul. Zis si facut! Bucuros mi-am luat câteva  avutii si iata-ma aici! În raiul acesta mucegait. E sublim, nu crezi? Ia zi-mi ce mai fac românii? De mult nu am mai vazut fata omeneasca.

Stupefiat înca de faptul ca ma aflam chiar în raiul lui Eminescu, au trecut cateva secunde pâna sa prind curajul sa raspund:
- Cam prost, sincer, iarasi nu mai au ideal!
- Trist si rece…brr…de ce mi-a fost frica nu scap „vad istoria lumii înainte-mi repetita”. Mereu la fel. Macar aici e cald si bine, nu mai sunt chinuit de friguri. Se mai cearta lumea pe seama mea?
- Mai mult ca niciodata! Esti subiect de satira. De anecdota. Unii se întrec în ipoteze legate de relatia ta cu Veronica, altii închina câte un pahar în numele tau gândind ca asa îti placea tie. Unii te idealizeaza, altii te denigreaza  poticnindu-se în micimi dupa masura fiintei lor.
- Da, da. Cunosc povestea. Ce mai festa le-am jucat, nu crezi? Tuturor. Nici unul nu scapa confruntarii cu mine. Îsi tocesc creierii încercând sa ma dezlege. Prea grea sarcina pentru om sa cunoasca alt om. Poate asa îsi mai ascut si ei puterea de a avea idei, cum se numea oare? Idiotie? A , nu, e altceva. Hai s-o numim inteligenta. De-ai sti ce ma mai distrez, ce ma mai distrez privindu-i la tv din când în când. Dumnezeu a avut umor când ne-a creat, uite acolo cum se strofoaca încercând o mie de sensuri pentru un vers de-al meu! Ce delectare!
- Esti demon, am spus privindu-l fix. Atunci a clipit cu o întunecime morbida în ochiul stâng si si-a întors capul, ca apoi sa revina  cu aceeasi mina senina si vesela.
- Stii, eu m-am jucat toata viata cu ideile, cu figurile de stil, cu scumpele si truditele mele rime. Acesta e sensul: ei cred ca se joaca cu poeziile mele, cu articolele si cu cuvântul fad pe care îl urasc „biografie”, din care sincer îti spun ca n-am reusit  sa prinza nici macar un colt din viata mea. De fapt, ei sunt jucati de creatia mea, eu le-am facut jocul, iar ei sunt pionii! Iar la rândul meu am fost jucat de predecesori. E un joc de domino ce începe si se termina cu Dumnezeu. Diferenta consta în faptul ca unii sunt sortiti  sa fie jucatori, iar altii programatori. Dar deja ti-am spus prea multe…

 

Autor Georgiana Tudor 09 August 2014, 00:25 Atitudini
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii

libris.ro

 

 

Publicitate