DESTINE

Aveam nu mult peste cinci ani când l-am cunoscut pe Gigel. Noi stăteam atunci pe Cuza 45, între Sf. Constantin și Călărași, iar ei, familia Dimitriu, pe Unirii. Curțile caselor aproape corespundeau la partea din spate. Începusem să ne vizităm. Tatăl lui, Nenea Sandu, era maior și îl înlocuia ” în zonă”, adică pe front, pe Nenea Virgil, cumnatul tatei, de asemenea ofițer în” Reg.38 Inf. Brăila”. Veneau în țară, în refacere, pe rând. Atunci, Nenea Săndel venise de pe front rănit și purta peste ochiul stâng un fel de bandaj negru, ceea ce mă impresiona teribil pentru că semăna aidoma cu un pirat de prin revistele ilustrate. În locul lui a plecat la datorie Nenea Virgil. S-a întors acasă abia prin vara lui 1948! Din prizonierat, din Siberia. Batalionul pe care îl comanda a fost înconjurat de către ruși, pe lângă Cetatea Albă, chiar pe data de 24 august 1944, în vreme ce el ordonase ” Stânga împrejur, nu mai luptăm cu bolșevicii și luați direcția către Brăila!”

Iar Armistițiul s-a încheiat abia pe 12 septembrie! Cine a căzut prizonier, chiar după Declarația Regelui, prizonier a rămas! Cine a luptat chiar și prin Tatra, cu naziștii, tot fără merite a rămas! România a câștigat Războiul dat a pierdut pacea! Statut de co-beligerant n-a primit! A plătit despăgubiri pentru Campania din Est, mult peste ce s-a consemnat prin tratate....! E-iii, dar chestiile astea nu mă preocupau pe mine, pe atunci, desigur. Pe mine mă fascinau două obiecte pe care le aflasem în casă la Gigel. Un coif de paradă, lăcuit negru, cu o țepușă în creștet, de care atârna un smoc de păr, ca o coadă de cal și o baretă metalică, care parcă era făcută din solzi lucitori, și care prindea coiful pe sub bărbie. Era impresionant. Sunt și fotografiat cu el pe cap , asortat teribil, în compensare, cu splihozen și săndăluțe ! Gigel mi-a zis că acel coif făcea parte din ținutele care le purta Nenea Sandu pe vremea altui rege. Multe mai știa și Gigel ăla!

Iar al doilea obiect era o cască verzuie de o formă mai altfel decât căștile militare cu care eram, desigur, obișnuit. Aceasta avea o adâncitură cat ai băga un pumnișor în aluatul din covată, tot cam prin creștet, iar de acolo, în jurul ei pleca o rețea fină , ca de păianjen, de urme albicioase de pe unde sărise vopseaua căștii. ”Casca aia a fost a lui tata-mare, Gheorghe. O purta pe cap, în tranșeu, la Mărășești, când a explodat obuzul lângă el!” Am aflat astfel că tata lui Nenea Sandu a luptat la 1917 cu nemții ( lucru care m-a cam contrariat, căci niște ofițeri germani, curați, spilcuiți, care veneau și pe la noi, uneori, obișnuiau să mă trateze cu niște pastile rotunde de ciocolată nemaipomenit de bună:::, cum să te bați cu nemții?!) și că în urma contuziei grave suferite a fost decorat pentru fapte de arme și trimis la Spitalul Militar de pe lângă Iași, unde a și murit în urma unor alte complicații. Nenea Sandu avea atunci abia doi ani.

Soția a rămas singură, văduvă fără nici un sprijin și nu s-a mai măritat. Orfanul de război a fost luat copil de trupă, a făcut apoi liceu militar și școala de ofițeri. În fine, prin 1950, eram deja în clasa a V-a, mă pomenesc că avem un coleg nou. Nu îl cunoșteam. ”Dimitriu Gheorghe” aud eu că-l strigă la catalog. În prima recreație ne-am lămurit! Nici el nu mă recunoscuse după trecerea acelor șase ani. Venise la Turnu întrucât Nenea Sandu fusese numit la comanda unei unități militare de aici. Tanti Lidia, mama lui Gigel, i-a spus maică-mii că Nenea Sandu a luptat și în Vest, că a fost și acolo rănit, avansat și că acum nu mai este infanterist! Ce ne păsa nouă! Mare bucurie pe noi că ne-am regăsit. Evident că s-a instalat la conducerea ”găștii” pentru că era plin de energie și de imaginație. Numai năzbâtii am făcut. Eram un trio. Cu noi mai era Gabi Dinulescu, tot copil de ofițer ( tocmai deblocat !), o băiețoasă și o camaradă desăvârșită. Și de data aceasta Gigel mi s-a impus cu un anume obiect. Acum ne-a arătat ( în mare taină, evident) Browning-ul lui taică-său, un revolver personal ofițeresc , de calibrul 6,35, cu șase cartușe! O bijuterie, ca o jucărie. Niște zăpăciți, ce mai. Bine că nu s-a întâmplat vreun necaz, căci fiecare l-a luat, i-a scos încărcătorul, l-a armat și a tras în gol, cu mare încântare. Tocmai fusesem instruiți că și după ce scoți ”magazia” tot verifici dacă nu e cartuș pe țeavă: Ca să vezi, draci de copii. A stat la Turnu doar un an școlar, căci colonelul a primit alte însărcinări. L-am revăzut pe Gigel în vara când absolvisem Liceul. A venit special în vizită, îmbrăcat deja în uniformă militară. Era în primul an al unei Școli Militare de Ofițeri Geniști!

A stat câteva zile și, cum altfel, am avut ocazia să mai facem și alte alea! Acum cu niște șprițuri, cu niște fetițe, ei, trecuse vremea copilăriei! Atunci am aflat că el rămăsese orfan de pe la 14 ani și că Nenea Sandu căzuse în munți luptând cu partizanii! Așa încât maică-sa l-a trimis la Liceul Militar, la ”Cantemiriști” și de aici, ”gata, cariera armelor, băiețică!” Pe urmă...e-hei . târziu, mi-a mai făcut o vizită scurtă pentru a-mi prezenta soția! Culmea, aceasta făcuse Școala Tehnică Farmaceutică de la Pitar Moș în serie cu soția mea și aflase că aceasta se măritase cu mine. Ne-am bucurat cu toții de întâmplare, dar, în fapt, nu am ținut legătură decât prin corespondență. Prin 1971 Gigel ne-a informat că a devenit părinte și că pe fiul lui îl cheamă Săndel, ca pe bunic. Iar mare bucurie pe noi toți. Dar...n-a durat mult! În 1973, când băiețelul avea abia doi ani și ceva, un eveniment tragic s-a petrecut iarăși în Munții Făgărașului. ” Accident de muncă”, a fost considerat și nu s-au dat amănunte, la toate insistențele Lucicăi! Lt. colonelul genist Dimitriu Gheorghe , precum alți camarazi, a înmulțit numărul jertfelor date Transfăgărașanului, așa cum s-au pierdut vieți la mai toate marile obiective de construcție. Lucica și-a crescut copilul ajutată de către părinții ei.

Când s-a pus problema viitorului acestui copil, toți au fost unanimi în a hotărî că Săndel TREBUIE să-i urmeze cariera părintelui său. Și așa s-a și întâmplat. Băiatul a urmat Liceul Militar și apoi Școala Militară. Așa încât, în luna martie 1997, locotenentul Alexandru Dimitriu se afla la post, în cadrul Batalionului 96 Geniu, ”Dr. Josph Kruzel”, din trupele IFOR, în Bosnia, în momentul în care explozia unei mine i-a cauzat o vătămare gravă a coloanei vertebrale, în zona lombo-sacrală cât și alte leziuni adiacente. Recuperarea a fost grea și îndelungată. Apoi, deplasarea pe jos a fost chinuitoare și dificilă. S-a obișnuit! Consecința cea mai dureroasă a fost pierderea capacității de procreere! Ofițerul, în etate de 26 de ani, a fost decorat, trecut în rezervă și avansat la grad de căpitan. Nu s-a căsătorit și a locuit cu Lucica și bunicii materni la Pitești. I-am vizitat de câteva ori.

M-a impresionat faptul că Săndel avea o robustețe psihică de invidiat. A urmat Facultatea de Istorie, a Universității din Pitești și apoi a devenit un colaborator permanent al diverselor publicații din presa militară. Era un optimist și un om de spirit. M-a însoțit de vreo două ori la Curtea de Argeș unde participam la evenimentele organizate de Clubul Iubitorilor de Cultură și se bucura de succesele mele literare. În ultimii doi ani nu ne-am mai văzut.
Comunicam pe ”Skype”, pe Messenger. Ne vedeam , ne auzeam și schimbam vești sau făceam ” politică” (!) ” Dom jude ( că așa se obișnuise el să-mi zică), dom jude nu-i a bine vacii noastre! Uite, vine tata cu pielea ei pe băț!” ”Păi, se poate domnule, ( îmi zice el mie alaltăieri !), se poate o mascaradă mai mare decât ce se petrece cu circul acesta politic, domnule ?! ” ”Nenorocirea este că nu se întrevede o soluție reală. Clară. Pe cine pui, domnule, în loc?! Unde sunt politicienii noștri adevărați, domnule?!” ” Dom jude, îți spun drept : ai să te crucești, dar i-auzi : eu aș merge pe mâna ungurilor, domnule! ” ” Nu râde, nu te minuna.” ” Ei sunt singurii care n-au mințit pe nimeni niciodată ! Sunt la guvernare de peste treizeci de ani și nu sunt partid cu platformă politică. Ei sunt un grup etnic care își urmăresc interesele etniei. Nu ascund acest lucru. Toți cei care sunt implicați în viața parlamentară sau în guvernământ sunt instruiți, educați, civilizați. Știu să se poarte și să vorbească. Uite-te în toate orașele mari din Ardeal, Crișana, Banat și ai să vezi că unde sunt maghiari există și civilizație. Cineva spunea că Occidentul începe după ce treci Tisa! Budapesta este altceva sub acest aspect față de București. Oricum, suntem în Uniunea Europeană! Excesul de naționalism este desuet. Să punem la conducere cetățeni europeni apți să poată cârmui!

Domnule, eu sunt istoric, după cum bine ști. În această calitate eu îți spun că populația noastră-a înregistrat progres atunci când conducătorii administrativi și politici au fost de altă etnie. Cu sacrificii, desigur. dar nu poți face omletă fără să spargi ouăle! Acum vreo trei sute de ani au venit Fanarioții, domnule, și ne-au civilizat întrucâtva. Ne-au dat legiuiri. Ne-au adus înspre ”secolul luminilor”, dom jude! Prin carte! Prin tipărituri. Prin construcții. Acum o sută cincizeci de ani a venit un neamț , domnule, și ne-a scos din feudalism! A construit o societate nouă, o țară nouă Alt neamț a fost exclus din sânul propriei familii pentru că a jurat să ne fie credincios nouă, românilor. A consolidat o dinastie. A reușit să aducă țara la dimensiunile geografice mult dorite. Fiul său, român neaoș, a luat ce-i mai prost de la poporul său. Hrăpăreț, vicios, mincinos, instabil, fără cuvânt. Păcat că era deștept. ”Brânză bună în burduf de câine”. Regele Mihai, martirul, monarhul fără țară, n-a avut parte să domnească. Era un român creștin creștin cu bună credință și clar viziune.

”Dom jude, te uiți la mine și nu mă întrerupi. Nu zici nimic și mă lași să vorbesc de mai bine de un sfert de oră, cu sufletul la gât. Realizezi că tot ce ți-am zis este spus de un ofițer român! A patra generație de ofițeri care s-a sacrificat pentru binele Patriei. Străbunul la Mărășești, bunicul aici, în munți, ca să dureze o nouă orânduire, tata tot aici, în munți, ca să construiască ceva temeinic, eu pe meleaguri străine, ca să onorez drapelul și să consolidăm o pace în lume. Eu, ofițerul, nu istoricul, vin și spun : Politicienii etnici români de azi sunt o plagă! Coruptă, nesătulă, incapabilă, mărșavă. Hai să încercăm cu populația conlocuitoare. Sunt europeni, domnule, sunt europeni!”

M-am gândit mult în acea noapte și ieri, toată ziua, la ce îmi spunea Săndel și pe care eu, aici, acum reproduc ideile lui, cât mai aproape de cum mi le-a spus, le fac dintr-o suflare,, fără nicio o cosmetizare, așa cum se năpustesc amintirile spre mine acum, acum când sunt cu degetele pe tastatură, gâfâind, cu sufletul la gât și cu ceața lacrimilor pe care le stăpânesc cu greu.....

Azi, pe la orele 16, m-a sunat Lucica să-mi spună că Săndel a murit subit. Au mâncat de prânz și el a rămas în sufragerie să se întindă puțin pe canapea.....Nu s-a mai trezit! Da, era cardiac vechi cu două atacuri de preinfarct remise. Dar....”Ce este viața ?!”