Constantin Brâncoveanu “Bey-ul de Aur” - un model de conducător pentru românii tuturor veacurilor!... (II)

Un profund realism politic

Ceea ce au observat contemporanii la Brâncoveanu, nu poate să nu ne stârnească admiraţia astăzi când cunoaştem atât evoluţia adversarilor, cât şi mersul firesc, cumpănit al naţiunii române pe drumul legitimei împliniri până în 1918, apoi pe acela al disoluţiei, de atunci încoace. Realizări de excepţie în “nenorocite vremi... “! Realizări datorate în primul rând modului eroic în care domnitorul a ştiut să apere, cu chibzuinţă, pacea, şi să se impună, ca egal, factorilor politici de decizie ai Europei şi ai lumii.

Ajuns în fruntea statului într-o epocă în care, înfiorată de amintirea încă vie a marelui Mihai, întreaga suflare românească urmărea cu atenţie desfăşurările politice şi soluţiile militare propuse de marile puteri, când minţile înfierbântate cereau intrarea în acţiune pentru împlinirea idealurilor perene româneşti de libertate şi Unire, el a ştiut să cumpănească bine ţelul şi mijloacele, interesul ţării şi al celor încleştaţi în conflict, la hotare, să întrevadă, pe baza experienţei, istoric dobândită, primejdiile viitoare. “Incă nu este vremea a ceea ce gândeşti, că turcul şi tătarul încă este în puterea lor”, îi scria în primele zile de domnie lui Constantin Bălăceanu, încercând să-l abată din drumul orb care conducea gruparea acestuia spre aruncarea ţării în “jugul de fier” austriac.

L-a revocat şi dezavuat atunci când tânărul boier a persistat în greşeală şi, deşi “toţi boierii munteneşti îndemna/... /să se-nchine la nemţi (I. Neculce)”, a trimis altă solie imperialilor pentru a le împiedica intrarea în Muntenia “cu multă rugăciune”, aducând ca argumente “sărăcia” în care se zbătea ţara, lipsa cetăţilor şi a centrelor fortificate “şi altele multe” (Radu Greceanu). Neizbutind, a încercat să limiteze consecinţele, să evite transformarea teritoriului său în teatru de război şi ţară a nimănui, impunându-le romano-germanilor iernarea cât mai departe de Dunăre, “spre munte, să şază la Câmplulung”, să aştepte “ ca să mai lungească vremea, trecând aşa, până Dumnezeu altu mijloc de mântuinţa lor va arăta şi va da” (Radu Greceanu).

Pentru că, independent de ce gândea el însuşi despre otomani, despre sfârşitul puterii lor, poate în acord, poate, aşa cum afirmă - nu, cu Dimitrie Cantemir, opinia despre alianţa cu Europa germană îi era fermă şi corespundea realităţii: “Nu avem nici o nădejde în nemţi, precum n-am avut niciodată mai înainte şi ne rugăm lui Dumnezeu să nu avem niciodată de a face cu dânşii” - transmitea confidenţial poziţia Curţii, stolnicul Constantin Cantacuzino, agentului său la Moscova.

In faţa tentativei romano-germanilor de a reedita scenariul transilvan, ocupând şi jefuind cele mai importante localităţi din punct de vedere economic şi strategic, Brâncoveanu nu a ezitat să facă apel la imperiul concurent, trimiţând “ştire la împărăţie (la Poartă - n. n.), că nemţii au intrat în ţară” (Radu Greceanu). A obţinut astfel un ajutor militar la fel de periculos, de care se va debarasa prin promisiuni şi daruri după înlăturarea pe moment, a primejdiei habsburgice, în urma victoriei de la Tohani-Zărneşti (11 august 1690) când, acţionând în contraofensivă, în sprijinul separatiştilor transilvăneni, a zdrobit trupele de ocupaţie ale generalului Heissler.

Scopul său a fost cu claritate definit de cronica ţării: “muncia şi să năvoia ca şi pre nemţi fără primejdie să-i scoată şi pre turci şi pre tătari să-i oprească să nu intre în ţară”.

Ameninţării turco-imperiale a încercat apoi să-i opună ambiţiile proaspătului intrat în arenă - ţarul Petru I. Prin soliile lui Dositei, patriarhul Ierusalimului (1693), Gheorghe Castriota (1698) şi David Corbea (1702, 1705, 1706, 1707), a tatonat intenţiile acestuia, între cei doi suverani ajungându-se în 1709 la conturarea unui tratat secret de alianţă. Domnul român promitea un sprijin de 20.000 de luptători, cerând în schimb garanţii în privinţa colaborării împotriva otomanilor şi imperialilor (“necredincioşi şi eretici”). Era însă mai mult o sondare a intenţiilor noului competitor la stăpânirea Balcanilor.

Doi ani mai târziu, când ţarul declanşa ostilităţile, tragic încheiate pentru ambiţiile sale politice, deşi “mulţi îl îndemna să meargă la moscali”, Brâncoveanu “nici cum nu vrea”, optând pentru expectativă, “nemişcat stând” în tabăra sa de la Albeşti, “în gura Urlaţilor”, “ca să le vază sfârşitul în ce fel şi cum va fi” (Radu Greceanu, I. Neculce). O poziţie spre care înclinau şi mulţi boieri moldoveni în frunte cu Iordache Ruset care-şi exprimase punctul de vedere în divan reproşându-i lui Cantemir “Te-i can grăbit Măria-Ta cu chematul moscalilor!” (I. Neculce).

Pe moment, pentru a salva ţara de la distrugere şi ocupaţie, domnul muntean găsise soluţia optimă: solicitarea ajutorului otomanilor, ale căror pregătiri militare erau oricum avansate, intrarea în campanie fiind iminentă şi, în acelaşi timp, punerea - sub masca unei acţiuni independente a rudelor sale Mihai şi Toma Cantacuzino - călărimii ţării la dispoziţia generalului ţarist Ronne, pentru eliberarea Brăilei, în caz de succes, alianţa antiotomană ar fi intrat în vigoare, prezenţa spătarului Toma la asediul Brăilei garantând reîntoarcerea acestui important centru comercial cu dependenţele sale la trupul ţării.

In cazul în care însă urma să se contureze victoria sultanului, acţiunea - cum avea să se şi întâmple - avea să fie dezavuată. Ingenioasă şi binevenită pe moment, soluţia s-a dovedit însă riscantă pentru el, punând al dispoziţia sultanului Ahmed III (1703-1730) o armă gata oricând să intre în acţiune - dezavuarea domnului sub pretextului demonstrării trădării sale în 1711.

Complicatul joc al menţinerii echilibrului între trei mari imperii agresoare, putea, în mod fatal, să ia sfârşit prin înţelegerea a două dintre ele, împotriva celui de-al treilea, pe seama Ţărilor Române scoase la mezat, cum grăitor o va dovedi anul  1775.

Răspunsul românesc, afirmat răspicat cândva de Mihai Viteazul - un stat puternic, unit, al tuturor românilor, cu o armată în măsură să respingă agresiunea străină, nu putea fi însă decât schiţat la începutul veacului XVIII. Datorită gravităţii pericolului extern, şi Brâncoveanu a făcut-o cu toată prudenţa necesară, mergând pe o linie tradiţională.

Implicându-se în luptele de culise de la Instanbul, a reuşit să-şi instaleze un protejat ca patriarh - Dionisie. Pentru sine a obţinut firman de recunoaştere a domniei pe viaţă (1700) şi, ca prim pas spre extinderea autorităţii sale şi asupra Moldovei - impunerea ca domn la laşi a ginerelui său Constantin Duca (1693-1695, 1700-1703) a cărui reală importanţă o sublinia caustic Neculce: “Era numai cu numele domn, că-l stăpânie muntenii. Pe cine dzice muntenii, pe acie boierie şi ce dzice, acie făcie”.

Susţinerea, în paralel, a separatiştilor transilvăneni, conturează cu suficientă claritate planul refacerii, adaptat condiţiilor concrete din epoca declanşării seriei războiaielor ruso-austro-turce a frontului unic de luptă românesc.

“Onorat printre mai marii celor din credinţa lui”

Importanţa economică şi strategică a Ţării Româneşti, politica inteligentă care-l propulsase, de la condiţia de simplu pion pe tabla europeană de şah a imperiilor la aceea de partener necesar de discuţie, l-au situat pe Brâncoveanu în centrul marilor evenimente, în rândul marilor contemporani ai Regelui Soare, cancelariile disputându-şi întâietatea în realizarea alianţei cu acest fabulos “princeps Valachiae Transalpinae”.

“Conte” (1688), apoi (1695) “prinţ al Imperiului” romano-german (Reichsfurst), “prieten” al ţarului Petru I care în 1701 îi acorda drept de azil în Rusia, prinţ confirmat pe viaţă, după pacea de la Karlowitz, de către sultan, care-l numea “credincios şi supus desăvârşit al măreţului meu stat”, “cel mai înflăcărat apărător şi omenos binefăcător”, “un soare binefăcător” (egumenul Apostol Mânu) pentru popoarele balcanice, şi pentru ai săi, el însuşi nu a urmărit decât să devină “Io... marele şi singur stăpânitorul voievod şi domn”, în tradiţia vechilor voievozi ai epocii de glorie a “oastei celei mari”, ale căror portrete a cerut să-i fie pictate, spre îndemn la faptă, atât la Târgovişte, cât şi în palatul de la Mogoşoaia.

A urmărit câştigarea deplinei independenţe a Ţării, ţinând cont de existenţa celor trei mari adversari care, căutau fiecare, să ne integreze în Europa sa, fără a merge, orb, pe o singură cale. Lăsând deschis dialogul cu ruşii şi germanii, a acţionat cu mijloace adecvate epocii şi conjuncturii politice şi i-a reafirmat patriei sale statutul real şi demnitatea, reaşezând raporturile cu Poarta pe linia vechilor tratate încheiate de domnii niciodată înfrânţi cu sabia.

Sunt ilustrative, în acest sens, formulele de adresare folosite de cancelaria sultanală pentru “Bey-ul de Aur”: “Pildă printre emirii neamului Mesiei şi demn de încredere printre cei ce cred în Iisus (sau: “onorat printre mai marii celor din credinţa lui Iisus - n. n.) voievodul vilaietului Tării Româneşti, sfârşitul să-ti fie cu noroc!” (Firmanele din 11.02 şi 27.05.1691).

Şi dacă nu s-a lăsat sedus de visul imperial al Cantacuzinilor, asemeni înaintaşului său, Şerban, în mod categoric a urmărit împlinirea celui “dacic” al Basarabilor, nădăjduind şi el, ca toţi înaintaşii de stirpe Basarabă, în limpezirea vremilor, şi reînvierea operei marelui Mihai!

Indezirabilul Brâncoveanu

Pretextul căderii lui Brâncoveanu l-a oferit, cum era de aşteptat, poziţia sa din vara lui 1711, care a furnizat suficiente elemente formulării, la 17-26 martie 1714 a acuzaţiei de “trădare” şi pactizare cu adversarii sultanului.

Legenda, încetăţenită de cronicari de partidă, preluată de istorici, îi vrea pe Cantacuzini, unchii şi verii săi, în mod deosebit pe marele cărturar patriot al veacului, stolnicul Constantin, patroni ai trădării. Cei care, prin el şi alături de el, au fost în fruntea statului, expunându-se aceloraşi riscuri 26 de ani, l-ar fi pierdut lesne pentru  a-i lua tronul, redistribuindu-l în cadrul familiei. Aceasta este însă o concluzie ilogică din moment ce la nici doi ani după martiriul Brâncoveanului, Cantacuzinii aveau să-i împărtăşească soarta, în baza aceloraşi acuzaţii.

Documente recent repuse în circulaţie, scrisorile agenţilor veneţieni la Pera, Memmo şi Mocenigo, ar indica drept principală cauză a sfârşitului domnului - bogăţia. Este adevărat, turcii l-au “martirizat” pe el şi ai săi “în chip barbar”, să dea averile, i-au promis viaţa în schimbul a “20.000 de pungi, adică 11 milioane”, i-au executat fiii şi în cele din urmă şi pe el, păstrându-i în viaţă doar doi nepoţi minori “cu speranţa că pot într-o zi să intre în stăpânirea averii” (Memmo, 31 august 1714).

Dar toate acestea i s-au întâmplat particularului Brâncoveanu şi familiei sale. Nu domnului, pentru că fusese mazilit în taină, încă în ţară fiind. Iar “trădarea” care servea ca pretext în 1714 fusese înfăptuită în 1711, toate amănuntele fiind de trei ani cunoscute. Şi apoi, otomanii erau mult prea inteligenţi şi practici să nu poată sesiza că este mai sigur un venit mare, constant, obţinut de la un prinţ ţinut sub permanentă supraveghere şi ameninţare, decât acela smuls prin tortură, odată pentru totdeauna, unui condamnat la moarte, creştin şi care trebuie recuperat apoi, nu se ştie cum, de la bănci cu statute clare în privinţa dreptului de impozitare şi moştenire, aflate în ţări prin definiţie adversare Islamului.

O probează vechimea jocului ameninţării, Mihai Nagy Lassanyi, agent al lui Emeric Thokoly (conducător al partidei nobiliare ungare antihabsburgice), fiind în măsură să declare încă din 1689 “că turcii numai de aceea îl sperie ca să pună Măria Sa să deie mai mulţi bani, ceea ce şi Măria Sa a primit că aşa este”. Cel ce jonglase cu ambiţiile a trei mari imperii, trebuia oricum, din punctul de vedere al acestora, să piară, fiind absurd “ca întreg Aliotmanul să se-mpiedice de-un ciot”.

Execuţia de la 15/26 august 1714 n-ar fi nici primul, nici ultimul episod al istoriei noastre în care adversarii declaraţi şi-au dat mâna pentru a înlătura un indezirabil, om - simbol al voinţei unui întreg popor. Limba în care s-a dat ordinul şi scenariul diferă, doar circumstanţele şi modul de soluţionare a “crizei” româneşti le-am mai întâlnit la 9/19 august 1601, pe Câmpia Turzii, “când căzu trupul... cel frumos ca un copaciu” al lui Mihai Viteazul, sau în corespondenţa generalului Castaldo, privind asasinarea la 17 decembrie 1551 la Vinţ a lui Gheorghe Martinuzzi, a lui Ştefan Rareş la 1 septembrie 1552 la Ţuţora şi în proiectul de asasinare a lui Mircea Ciobanul.

Şi oare nu tot crimă poate fi numită întemniţarea, defăimarea şi trecerea pentru veacuri în lumea supranaturalului a eroului cruciadei papei - Vlad Ţepeş? Metode vechi şi “europene”, în haine noi, din arsenalul bogat al imperiilor!

Cum a murit Constantin Brâncoveanu, unul dintre marii oameni ai neamului, se ştie. De ce a trebuit să moară, nu este greu de înţeles, pentru că, din păcate, cu tragică constanţă, istoria se repetă. Când şi cine i-a hotărât sfârşitul, care a fost rolul real al Vienei, Moscovei şi Istanbulului? Încă necunoscute documente de arhivă sau îngălbenite file de cronică, ne vor furniza, poate, cândva, răspunsul!

Cert este că a căzut, cu complicitate internă, ca de obicei, victimă a jocurilor politice europene, pentru că omul Constantin Brâncoveanu, şi-a subordonat integral, tot ceea ce ţinea de propria-i persoană domnului Constantin Brâncoveanu, sacrificându-şi interesele particulare, familia şi viaţa, datoriei de şef de stat şi interesului naţional.

“Pildă” într-adevăr, “printre emirii neamului Mesiei”, pentru conducătorii românilor, de ieri, de astăzi, de mâine...

Prof. univ. dr. MIRCEA DOGARU

sursa: revista Dacoromania, nr. 71