75 de ani de la moartea lui Nicolae Iorga

Nicolae Iorga s-a născut la 5 iunie 1871 la Botoşani. Tatăl său Nicu Iorga avea 34 de ani, era avocat, iar mama sa Zulnia Arghiropol avea 28 de ani. Nicolae Iorga, prin uluitoarea sa existenţă şi operă a intrat chiar din timpul vieţii sale în legendă. Filonul nestemat al geniului său se relevă de timpuriu încă, de pe băncile şcolilor din Botoşani unde şi-a început educaţia. A fost un copil precoce, un copil minune, un fenomen.

Opera sa întruneşte 1250 cărţi şi 25.000 articole. Deşi a muncit ore şi ore, ani şi ani, în biroul său pentru a pune pe hârtie această uriaşă operă, totuşi Nicolae Iorga a fost şi un mare pasionat drumeţ, străbătând toate meleagurile ţării sale, dar şi ale întregii Europe, călătorind şi dincolo de ocean. Istoricul A.D. Xenopol a scris „te întrebi cu înminunare, cum a putut un creier să conceapă atâtea lucrări şi o mână să le scrie”.

Bunicul său Constantin Iorga a murit la Iaşi în aprilie 1869, în vârstă de 70 de ani. Din căsătoria sa cu Maria Bucur a avut cinci băieţi şi două fete. Dintre toţi, de reţinut al treilea fiu care s-a născut la 5 octombrie 1837, numit Nicolae, tatăl marelui istoric. În 1860 se căsătoreşte cu Zulnia Arghiropol, în etate de numai 17 ani, împotriva voinţei părinţilor.

Atât  bunicul lui N. Iorga cât şi alte rude ale sale: Manole Iorga, Iordache Drăghici, Manole Drăghici, Manolache Arghiropol şi alţii erau cunoscuţi pentru studiul istoriei Moldovei şi pentru faptul de a strânge şi studia documente istorice, de aici şi chemarea lui N. Iorga pentru studiul istoriei şi documentelor istorice. În 1872 s-a născut George, fratele lui N. Iorga. Cei doi băieţi au fost crescuţi de mama lor, deoarece tatăl lor a murit în 1876 când N. Iorga avea doar cinci ani. Din casă copilul a deprins limba maternă, curat moldovenească, mama sa păstrând-o până la moarte. Tot din casă a început să vorbească şi franţuzeşte, aşa s-a pomenit deodată, înainte de a fi dus la şcoală, că ştia să vorbească şi să citească două limbi.

La 25 aprilie 1878 este înscris în clasa I, a şcolii primare „Marchian” din Botoşani, pentru ca, după mai puţin de două luni să fie promovat printre primii în clasa a doua. Deprins a trăi singur, numai cu prietenia eroilor din cărţile citite, având toată sfiala adusă de lectură, ducând cu sine o parte din feminitatea mamei care-l creşte, copilul era sortit a nu fi sociabil. De aici a venit seria conflictelor, neînţelegerea dintre profesor şi elev. Iorga nu era venit pe lume spre a primi modulările dascălilor aserviţi programelor şi principiilor pedagogice, de aceea şcoala a fost pentru sine un fel de închisoare sau azil, cu ziduri reci şi înalte, cu priviri îngrozite.

În cursul celor patru ani de şcoală primară, o singură rază de lumină se ivi. În clasa a patra învăţătorul avea obiceiul să se lase uneori înlocuit de câte un elev. Atunci la nouă ani, Iorga a ţinut de la catedră întâia lecţie de istorie a neamului său, dându-i sentimentul că şi el ar „putea ceva”.

În septembrie 1881 e primit în clasa I secundară a liceului din Botoşani, care mai târziu se va numi „August Treboniu Laurian”. Aici, elevul se impune atenţiei profesorilor şi colegilor de clasă, mereu fiind aşezat în fruntea tuturora. În jurul figurii sale se ivesc nimbii aureolei, aşezată prin munca fără de odihnă, la care nu contribuiau nici dascălii, nici mediul înconjurător. Era perioada când elevul se impune profesorului. În cei cinci ani urmaţi la liceul din oraşul natal şi-a însuşit franceza, greaca, latina, italiana şi germana. Elevul începe să aibă îndrăzneala, să corecteze pe profesori, iar colegii rămâneau în convingerea că ştia mai multă greacă, latină şi franceză decât dascălii săi. În aceşti ani citea tot ce-i cădea în mână, bibliotecile tuturor rudelor erau cercetate pe rând.

În 1884 şi-a încercat şi pana de scriitor cu diferite articole şi anecdote.
În 1885 când era elev în clasa a cincea, în urma unui conflict cu un profesor a fost pedepsit prin eliminarea pe 15 zile din liceu, dar Iorga revoltat de nedreptatea ce i s-a făcut, pleacă  definitiv din Liceul „A.T. Laurian”. Prima consecinţă a eliminării a fost înscrierea sa la Liceul Naţional din Iaşi, iar fratele său George intra la Şcoala Militară din Iaşi. La Liceul Naţional, Iorga a primit numai laude din partea profesorilor, iar notele şi calificativele cu care era apreciat au fost maxime, astfel că în 1888 a terminat examenul de bacalaureat pe primul loc.

În ziua de 27 septembrie 1888 cere înscrierea sa la Universitatea din Iaşi, avea 17 ani şi trei luni, dar avea renumele de tânăr excepţional. A urmat cursurile anului întâi din noiembrie şi până în iunie, iar toamna a dat restul examenelor de anii doi şi trei. La 19 decembrie 1889 este proclamat licenţiat „magna cum laude”, avea doar 18 ani şi 6 luni. Mulţi profesori nu l-au cunoscut bine, doar la examene. Iată câteva din aprecierile profesorilor: „tânărul Iorga are o memoria vastă, ochi pătrunzători ca nişte lupe, o repeziciune de concepţie, încât poate citi în 24 de ore câteva volume şi a-şi da seama până în cele mai mici detalii de cele citite”.

Zilnic, sfios şi grăbit, străbătea străzile Iaşului în drumul său spre librării, anticariate şi biblioteci, unde citea fără pauze. Ştia bine limbile clasice, franceza, spaniola, italiana şi germana. Ministrul Th. Rosetti îi acordă o bursă de 2000 lei pentru două luni în Italia. Începe să scrie în Convorbiri literare.

În primele zile ale lui ianuarie 1890 ia parte împreună cu magistratul Vasile Tasu, preşedintele Curţii de Apel, la înmormântarea lui Ion Creangă. Intrând în casa lui Tasu o cunoaşte pe fiica acestuia Maria. Pe 25 martie 1890 se căsătoreşte cu Maria Tasu, în vârstă de 17 ani, iar pe 15 aprilie a fost celebrată cununia religioasă. Iaşul fremăta de sărbătoare pentru tânărul genial al urbei, mulţimea strângându-se în pâlcuri răzleţe, să vadă mirii. La sfârşitul lunii aprilie 1890 părăseşte ţara împreună cu soţia călătorind prin Italia. Impresiile de călătorie cu tot ce a văzut, l-au fascinat, l-au cucerit, le-a scris în bogata sa literatură de drumeţie aşa cum o va face cu ocazia tuturor călătoriilor sale.

Revenind în ţară N. Iorga reia seria de cunoaştere a celor mai de seamă scriitori, prin care va ajunge colaboratorul mai multor ziare şi reviste: Contemporanul, Revista nouă, Convorbiri literare, Lupta, Arhiva, Era nouă, Drapelul, Adevărul, Timpul, Constituţionalul ş.a. La Bucureşti atrage interesul şi simpatia celor mai proeminente figuri ale culturii momentului. Îi cunoaşte pe I.L. Caragiale, Al. Vlahuţă, B.Şt. Delavrancea, B.P. Haşdeu, Gh.D. Gherea, I. Negruzzi, T. Maiorescu şi mulţi alţii. Din vechea gardă a literaturii române, Iorga nu a mai apucat să cunoască decât pe stradă siluetele lui Eminescu, cu care s-a întâlnit de trei ori, Creangă, Alecsandri şi Kogălniceanu.

În ziua de 19 octombrie 1890, N. Iorga pleacă la Paris cu bursa „Iosif Nicolescu”, acordată pentru a studia filologia clasică. Abia ajuns la Paris, s-a hotărât să-şi schimbe specialitatea cu istoria. N. Iorga a rămas la Paris până la începutul anului 1893, dedicându-se cu totul muncii ştiinţifice, necunoscând o clipă de odihnă şi bucuria distracţiilor inerente vârstei. Colinda anticariatele, librăriile, bibliotecile, arhivele, unde studia toate documentele istorice referitoare la români. A început să înveţe engleza, portugheza, îşi desăvârşeşte germana, daneza, suedeza în total şi-a însuşit 17 limbi străine.

La Paris îşi susţine doctoratul cu tema „Studiu asupra lui Philippe Meziers”. Pentru aceasta a depus multă trudă şi a alergat de la un capăt al Europei la celălalt, a strâns materiale din arhivele marilor oraşe vizitate şi s-a împrietenit cu zeci de personalităţi ale culturii franceze, prietenii ce vor dura peste 30 de ani.

În 1893 se deplasează în Germania la Leipzig, Berlin, Bonn, Heidelberg. La 6 iunie 1893 Iorga este admis la doctorat cu tema „Thomas III, Marquis de Saluces”, lucrarea fiind scrisă şi tipărită în mai puţin de un an. În Germania se împrieteneşte cu multe personalităţi ale culturii, istoriei şi vieţii ştiinţifice.

Documentele culese în această perioadă din arhivele care „gemeau de materiale aproape necunoscute referitoare la români” au fost publicate în „Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor”. Activitatea ştiinţifică a lui N. Iorga în domeniul istoriei poporului român începe de timpuriu în cadrul Academiei Române (1897), unde va face sute de comunicări, va tipări mii şi mii de documente, numeroase studii de sinteză.

Activitatea de istoric e dublată de cea literară, în 1893 îi apare volumul „Poezii”, „Schiţe de literatură română” (1893-1894), „Amintiri din Italia” (1895), precum şi de o fecundă  prezenţă publicistică în zeci de ziare şi reviste. Simte aceeaşi chemare ca şi Eminescu de a trece Carpaţii. Ca o vijelie istoricul străbate Ardealul, poposind în majoritatea oraşelor pentru studiul arhivelor, vizitează biserici, mănăstiri, discută cu personalităţile vremii, precum şi cu locuitorii atât cât îi permite timpul, luând contact cu suferinţa ardelenilor.

În toamna anului 1900 se desparte de prima soţie, recăsătorindu-se cu braşoveanca Ecaterina Bogdan, sora cărturarilor Ion Bogdan şi Duică Bogdan, cu care va colabora. Aduce pe mama sa din Botoşani, spre a îngriji pe cei doi copii Petru şi Florica. Participă la comemorarea de 300 de ani a lui Mihai Viteazul şi la comemorarea a 400 de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, publicând cu această ocazie zeci de lucrări dedicate voievozilor români. Tot acum scoate publicaţiile „Luceafărul” şi „Neamul Românesc”.

După zeci de deplasări în Ardeal şi Bucovina, N. Iorga se transformă radical din timidul şi sfiosul savant ce nu prea supăra pe colegii de ştiinţă şi învăţătură, devine un energic aruncător de fulgere şi cenzorul întregii societăţi româneşti. Aflat în conducerea Ligii Culturale, desfăşoară o intensă activitate pentru unitatea naţională a românilor. A militat neobosit pentru ca România să intre în război de partea Antantei, pe care-l considera „cea din urmă jertfă de răscumpărare pe care neamul nostru din Ardeal îl duce pentru robia lui de 2000 de ani”.

Prin apariţia lucrărilor „Zece mai”, „Dumnezeu să-i ierte”, „Supt trei regi”, Iorga şi-a atras o parte a criticii presei vremii, a politicienilor şi chiar a administraţiei centrale devenind o figură incomodă a epocii, numai o minune a făcut să nu fie lichidat în 1907. În multe din lucrările sale aduce critici Palatului Regal.

În această perioadă N. Iorga scrie şi publică 40-50 cărţi pe an şi mii de articole, dar trei mari lucrări ştiinţifice l-au făcut celebru pe plan mondial: „Istoria Românilor”, „Istoria Imperiului Bizantin” şi „Istoria Imperiului Otoman”. Alături de diferitele sale „Istorii despre poporul român”, reluate fără încetare şi dezvoltate, pentru a le pregăti sau a le completa, el a compus o serie de istorii parţiale, nelegate de o epocă, ci de un aspect de viaţă al ţării: istoria bisericii şi vieţii religioase în România, istoria armatei române, a învăţământului din România, a presei, a industriilor, a comerţului, a agriculturii, istoria vieţii femeilor din România, a costumului şi modelor, istoria diferitelor familii princiare şi boiereşti, istoria oraşelor, istoria literaturii române vechi şi moderne, a artei vechi româneşti, la care se adaugă lucrările sale în urma deselor călătorii efectuate în ţară şi străinătate.

N. Iorga a evocat direct istoria mai multor naţiuni, uneori în scurte rezumate, cum ar fi acelea despre Albania, Armenia mică, Bulgaria, Ungaria sau despre popoarele dispersate, cum ar fi românii sud-dunăreni sau ţiganii, alteori sub o formă mai amplă, despre turci în cele cinci volume ale „Istoriei Imperiului Otoman” sau diferitele sale „Istorii ale statelor balcanice”. N. Iorga a insistat asupra importanţei „Pătrunderii ideilor Occidentului în sud-estul Europei” şi a socotit necesar să scrie o „Istorie a poporului francez”, din care să rezulte raţiunea şi sensul aspiraţiilor francezilor, precum şi secretul culturii franceze. Iorga schiţase, de asemenea, o istorie generală a Europei ale cărei capitole importante le-a tratat în „Problema Rinului”, „Problema Mediteranei” şi chiar „Problema Oceanelor”; schiţase de asemenea şi vederi de ansamblu: „Latinitatea Orientului”, „Concepţia latinităţii”, „Istoria românilor şi a României din Orient”, „Cruciadele şi stabilirea lor pe Pământul Sfânt”.

A scris şi opere mai cuprinzătoare: „Dezvoltarea instituţiilor politice şi sociale în Europa”, „Istoria literaturilor romanice în dezvoltarea şi raporturile lor” sau „Elemente de unitate între lumea medievală şi cea contemporană”. Aici N. Iorga s-a apropiat de istoria universală, năzuinţa cea mai fierbinte a istoricului, a ambiţiosului gânditor. Pentru învăţământul românesc a scris „Istoria lumii” şi a publicat un „Eseu de sinteză a istoriei omenirii”, lucrare bogată în idei şi schiţă a unei mari opere.

Nicolae Iorga geniul reprezentativ al neamului românesc participă la zeci de congrese internaţionale de istorie şi primeşte titlul de „Doctor honoris causa” al Universităţilor din Paris, Lyon, Strasbourg, Londra, Roma, Geneva, Bratislava, Alger etc., a fost membru şi membru corespondent a zeci de Academii din Europa, Africa, America.

Cu prilejul împlinirii vârstei de 50 de ani ţara întreagă-l sărbătoreşte, având în jurul său numeroasa sa familie, mama sa Zulnia, Catinca „atât de răbdătoare soţie”, nelipsind nici unu din cei opt copii ai săi: Petru şi Florica, Mircea, Mădălina, Ştefan, Liliana, Valentin  şi Alina, în acele momente istoricul gândindu-se şi la ceilalţi trei pierduţi atât de timpuriu.

Ecaterina Iorga, născută în anul 1877 şi-a făcut studii de fizică şi chimie la Universitatea din Budapesta. Mamă a opt copii, a găsit totuşi timpul, energia necesară şi interesul constant pentru activitatea multilaterală a soţului său. I-a copiat manuscrisele, i-a făcut traduceri (cunoştea câteva limbi străine), l-a ajutat la corecturi. Ecaterina Iorga era la curent cu toate planurile de creaţie ştiinţifică şi literară ale soţului său. Unele lucrări au apărut chiar din îndemnul ei, cum e, de pildă „O viaţă de om aşa cum a fost”.

Iată cum s-a ajuns la această lucrare. În 1931, când N. Iorga împlinise vârsta de 60 de ani, a apărut o carte, în care era prezentată viaţa istoricului. Optica autorului era însă atât de departe de adevărata viaţă a lui Iorga, încât soţia l-a sfătuit şi-şi descrie el însuşi viaţa. De altfel, în jurul vieţii personalităţii şi activităţii sale circulau atâtea lucruri născocite, denaturate, intenţionat falsificate, încât soţia era convinsă de necesitatea de a opune acestor afirmaţii neadevărate, fapte reale, prezentate de istoricul însuşi. Şi cu toate că nu agrea acest gen de scrieri, Iorga s-a hotărât să-i  urmeze sfatul, arătând în cadrul acestei opere autobiografice temerea că viaţa lui va fi redată în mod denaturat, în timp ce fiecare om „doreşte a fi cel puţin el însuşi după moarte”.

În perioada 17 aprilie 1931 – 21 iunie 1932 N. Iorga a fost Preşedinte al Consiliului de Miniştri, iar de-a lungul anilor a fost parlamentar de mai multe ori, Preşedinte al Camerei Deputaţilor şi Preşedintele Senatului. În calitate de înaltă personalitate a  României a făcut vizite oficiale în majoritatea statelor europene, bucurându-se de simpatie şi prestigiu, aducând un plus de imagine şi apreciere a ţării sale. A încercat să unească Liga Culturală cu ASTRA pentru a da românilor o puternică şi glorioasă societate de cultură.

Pe lângă momentele frumoase din viaţa sa N. Iorga a trebuit să lupte, încă din anul 1920 cu atacurile lui A.C. Cuza, iar mai târziu cu Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima şi alţi lideri al Gărzii de Fier, datorită poziţiei şi concepţiei antinaziste, antihitleriste, antilegionare a istoricului, scriitorului.

Germania nazistă a continuat să se bizuie pe această organizaţie ca principal „cal troian” de penetraţie în România. Una din căile menită a finaliza obiectivul subordonării României l-a constituit asasinarea oamenilor de stat români, adversari ai nazismului şi orientării ţării spre Germania. Aşa au fost lichidaţi: C.G. Manciu, I.G. Duca, Armand Călinescu, dr. Nicolae Lupu, Victor Iamandi, Virgil Madgearu, iar pe lista neagră mai figurau numele lui Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu şi mulţi alţii. Pentru aceste odioase crime legionarii erau pregătiţi de Gestapo, la Berlin, sub directa îndrumare a organelor naziste de spionaj. Grupul de terorişti în frunte cu Horia Sima a părăsit Berlinul, au trecut clandestin în România. În drum spre România grupul s-a oprit, pentru a-şi perfecta planul, în Ungaria, la Szeged, unde se afla centrul terorismului horthist.

În august 1938, s-a deschis la Zürich Congresul internaţional de istorie. Din toate ţările venise acolo tot ce era mai strălucit ca ştiinţă istorică. Germanii trimiseseră cea mai numeroasă delegaţie. N. Iorga ia cuvântul vorbind despre „rasă şi sânge ca factori istorici”. Subiectul era de actualitate şi savantul român îşi exercita toată verva lui elocventă contra aberaţiilor rasiale. Sala întreagă (afară bineînţeles de germani) l-a aplaudat cu entuziasm. Iorga era apreciat ca una dintre cele mai extraordinare personalităţi ale timpului său, erau şi voci care susţineau că N. Iorga este cel mai mare istoric al lumii din acea perioadă.

Rând pe rând, savanţii celorlalte ţări, ca şi celebrul istoric francez Louis Halphen, au luat cuvântul vorbind în acelaşi sens, ca şi Iorga. Numai istoricii germani au luat altă poziţie, având o concepţie proprie asupra raselor. Peste scurt timp savanţii care luaseră cuvântul atunci contra teoriei rasiale germane au fost exilaţi, alţii închişi şi alţii omorâţi, soartă pe care o va avea şi N. Iorga.

În anul 1938, campania antilegionară şi antihitleristă desfăşurată de N. Iorga s-a intensificat. Mai puţin temut ca om politic, Iorga impunea respect prin extraordinara sa personalitate ştiinţifică, prin virulenţa scrisului său. Temându-se de un astfel de adversar, C.Z. Codreanu a trimis o scrisoare profesorului, prin care îi solicita colaborarea şi îi cerea să nu mai atace Garda de Fier. Reacţia lui Iorga a fost promptă, a refuzat categoric. Primind răspunsul, Codreanu îi trimite şi  alte scrisori cu sângeroase ameninţări cu moartea prin chinuri groaznice, pe care N. Iorga le prezintă autorităţilor. Justiţia îl condamnă pe Codreanu la închisoare, iar în noiembrie 1938, în urma unor noi atentate legionare, Carol al II-lea a ordonat lichidarea lui Codreanu şi a unui grup de fruntaşi legionari, dispoziţie executată în noaptea de 29/30 noiembrie 1938. Furia legionarilor la vestea morţii şefului lor nu a mai cunoscut limite. Ei l-au învinuit pe N. Iorga de a fi fost principalul vinovat pentru dispariţia şefului lor, „asasinul moral” al acestuia. N. Iorga era socotit de către Germania hitleristă şi de către liderii legionari din România drept vinovat pentru lovitura dată astfel Gărzii de Fier.

Ceasul „socotelilor” venise. O mână de demenţi s-au dus la Sinaia în după amiaza zilei de 27 noiembrie 1940, cu ştirea poliţiei din Ploieşti, acolo unde, în căsuţa din pădure, se refugiase Iorga cu familia lui, pentru a lucra în linişte la „Istoriologia umană”. Legionarii cu o purtate brutală i-au cerut profesorului Iorga să-i însoţească până la Bucureşti, pentru a i se lua un interogatoriu. În zadar a încercat familia să mai câştige ceva timp, întrucât s-au izbit de purtarea brutală a legionarilor.

A fost dus în comuna Teişani, lângă Vălenii de Munte. Acolo, în faţa mai multor legionari, printre care primarul din Văleni, Gheorghe Dinescu, a fost schingiuit, batjocorit, torturat, i-au smuls barba şi i-au zdrobit mâna cu care a scris fără întrerupere, ajungând celebru pe plan naţional şi ducând faima României pe plan mondial. Apoi a fost împuşcat de mai multe ori în cap şi în regiunea pectorală. A fost găsit în dimineaţa zilei de 28 noiembrie, la orele 7 şi 15 minute, pe şoseaua Ploieşti-Strejnicu, la circa 1 km de Strejnicu, pe mirişte, la o distanţă de 15 m de şosea, unde a fost aruncat de criminalii terorişti.

Oroarea care a zguduit şi indignat opinia publică nu numai de la noi, dar şi în toate centrele de cultură europeană, a fost fără precedent. Înmormântarea s-a făcut în taină. Ziarele n-au avut permisiunea să anunţe ziua şi ora înmormântării. Mulţi au aflat despre aceasta de la om la om, prin grai viu. Groaznicul martiriu al morţii sale a aureolat însă şi mai mult numele său.

Suferinţa familiei a fost fără margini. Nenorocirea fără seamăn ce s-a produs n-a frânt-o pe soţia savantului N. Iorga. În clipele de supremă durere, lângă sicriul soţului său, răpus de gloanţele teroriştilor, Ecaterina a păstrat o demnitate rară şi o stăpânire de sine puţin obişnuite, o femeie mică de stat, a putut înţelege măreţia sufletului ei atât de greu încercat. S-a stins din viaţă în noiembrie 1941, la exact un an de la odiosul atentat criminal căruia îi căzuse victimă genialul savant.

Asasinarea lui N. Iorga a avut şi în străinătate un profund ecou: 47 universităţi din întreaga lume au arborat steagul de doliu. Într-o emoţionantă cuvântare, pronunţată la un post de radio american, istoricul de artă francez Henri Facillon, adresându-se conaţionalilor săi, arăta că asasinarea savantului român, reprezenta „o victorie” a reacţiunii europene. N. Iorga spune Facillon, a fost unul dintre militanţii de frunte pentru desăvârşirea statului naţional-unitar român; colosala sa operă istorică, precum şi cea de om de acţiune a arătat lumii unitatea seculară a poporului său. Mişcat de amintirea unei trainice prietenii cu N. Iorga, Focillon continua: „Nimeni n-a inspirat vreodată atât de puternic şi de nobil viaţa. De la înălţimea celor 70 de ani, Iorga, îi domină pe tineri ca o faleză încă scăldată de lumină. Lumea întreagă va trebui să-l aclame, oferindu-i omagiul admiraţiei pe care-l merită geniul său”.

Tragicul an 1940 s-a încheiat prin pierderea Basarabiei şi Bucovinei de nord, iar odiosul Dictat de la Viena din 30 august 1940 ne răpea Transilvania de nord, despre care cu regret N. Iorga a afirmat „scrâşnind din dinţi şi tăcând, vom urma tradiţiile cele mai demne ale acestui popor”. Asasinarea lui N. Iorga a lăsat România la începutul  celui de-al Doilea Război Mondial fără un cap limpede şi luminat, ce putea face ca destinul ţării noastre să nu fie atât de tragic şi dramatic la sfârşitul conflagraţiei mondiale.

Nicolae Iorga e printre cei care au făcut România Mare, iar cărţile, cuvântul, opera sa de istoric şi om de acţiune, geniul său au arătat românilor cât de mult a câştigat România pe plan internaţional, privind imaginea, prestigiul, simpatia, cultura, spiritualitatea. Pentru toate acestea marele savant şi istoric român merită titlul de Erou şi Martir al României.

Ioan GALDEA