Mihail Sebastian. Jurnalul – document şi operă

În anul 1996, a avut loc lansarea primei versiuni integrale a carnetelor diaristice ale lui Mihail Sebastian. Până atunci, mai fuseseră publicate doar fragmente din acest veritabil document de epocă. Sebastian publicase câteva pagini din jurnalul de creaţie al primelor sale romane iar, după moartea lui, au fost selectate alte câteva pagini care au apărut în ediţia de opere îngrijită de Vicu Mîndra, ori în revista Manuscriptum.

Aceste fragmente au fost nu doar selectate, ci şi prelucrate cu foarte mare atenţie (de exemplu, numele proprii au fost înlocuite cu iniţialele numelor persoanelor despre care scrisese Mihail Sebastian, ori cu litere care nu aveau nicio legătură cu cei la care se referea autorul). S-a apelat la acest proces pentru ca paginile din jurnal să poată trece de aparatul de cenzură al Republicii Socialiste România.

În anii ’90, Editura Humanitas a reuşit, după lungi tratative cu urmaşii fraţilor lui Mihail Sebastian, să obţină acordul acestora pentru publicarea integrală a jurnalului scriitorului. Lansarea de carte a avut forţa unui şoc în mediul intelectual autohton, întrucât Jurnal 1935-1944 conţine amănunte despre mari personalităţi, idolatrizate pentru traseul pe care l-au avut carierele lor literare şi academice după anii în care pledaseră pentru cauza extremei drepte. Aceste amănunte fuseseră acoperite, decenii întregi, de o mare tăcere.

Din acest punct de vedere, Jurnalul are o incontestabilă valoare documentară, întrucât completează informaţiile despre o perioadă pe care cenzura o lăsase pradă uitării. În acelaşi timp, documentul acesta excepţional are şi valoarea unei opere. Într-o anumită măsură, orice act literar include o anumită doză de ficţiune, chiar şi atunci când el se doreşte cât mai autentic şi apelează la confesiune.

Scriind despre jurnalul lui Jules Renard, Mihail Sebastian oferă argumente pentru această idee. El considera că „Este o lege de vanitate, pe care e greu să o nesocoteşti: oricine scrie despre sine, despre viaţa şi gândurile sale proprii, este prin instinct înclinat să se flateze. Simplul fapt de a scrie este făcut din o sumă de ipocrizii subtile, din o mulţime de simulări aproape involuntare, cărora e greu să nu le cedezi. Nimeni nu se denigrează de bunăvoie – afară doar de cazul când, în această proprie denigrare, găseşte o formă de vanitate.”¹ În acelaşi timp, Sebastian aprecia faptul că autorul francez reuşea să se îndepărteze de această regulă a vanităţii: „Jules Renard este un caz rar de sinceritate. Examenul său intim este fără menajamente. El are curajul vanităţilor lui, curajul invidiilor lui, curajul laşităţilor lui. Le mărturiseşte direct, fără a se scuza, cu un fel de cruzime ironică.”²

Într-un studiu dedicat genului diaristic, criticul literar Eugen Simion prezintă mai multe perspective asupra acestui tip de proză non-ficţională care, pentru alţi doi tineri scriitori din „generaţia ’27”, Mircea Eliade şi Eugène Ionesco, este considerat a fi superior romanului.³

Din perspectiva lui George Călinescu, însă, jurnalul nu prezintă decât un interes strict documentar. După analiza mai multor puncte de vedere, după lectura critică a mai multor jurnale (inclusiv a celui propriu), Eugen Simion ajunge la concluzia că genul diaristic poate fi considerat, într-o anumită măsură, literatură.
Chiar dacă diaristul respinge, de obicei⁴, convenţiile literaturii, el îşi creează propriile reguli pe baza cărora selectează şi notează în jurnalul intim impresiile subiective asupra evenimentelor prin care trece în viaţa sa. Acest proces duce, involuntar, la formarea unui stil, a unei expresivităţi a limbajului.

Jurnalele scriitorilor devin, cu sau fără voia lor, materiale documentare care capătă valenţe artistice.
Analizând acest proces, încercând să observe atât atributele care apropie, cât şi pe cele care îndepărtează genul diaristic de cele acceptate drept aparţinând sferei literaturii, criticul Eugen Simion propune următoarea definiţie a jurnalului: „un gen însoţitor în raport cu alte genuri literare tradiţionale […] un gen situat la intersecţia celorlalte genuri literare; un gen subiectiv, fără reguli, ostil «literaturii», o schiţă care aspiră să devină un întreg, un Album de fotografii care tinde să ajungă o Operă autonomă, verosimilă, supusă judecăţii estetice.”⁵

Corelând această definiţie cu atributele majore ale operelor în proză semnate de Mihail Sebastian (în care, dacă nu se recurge direct la structura de jurnal intim, se creează atmosfera confesiunii prin utilizarea perspectivei narative subiective), putem afirma că jurnalul lui Sebastian este una dintre operele sale în proză. Eugen Simion consideră că acest jurnal este „o operă exemplară, poate cea mai importantă”. Apoi, criticul merge un pas mai departe în consideraţiile sale asupra Jurnalului 1935-1944, adăugând că, din punctul său de vedere, în cazul lui Mihail Sebastian se poate observa acelaşi fenomen ca în cel al operelor lui André Gide, întrucât „partea neliterară a scrisului său se dovedeşte a avea mai mare vitalitate decât literatura propriu-zisă.”⁶

Mihail Sebastian, deşi aparent neinteresat de genul diaristic şi de propriile sale carnete, este preocupat, totuşi, de felul în care îşi scrie notiţele – care, mai ales după ce îşi pierde dreptul de semnătură, devin refugiul său intim şi literar. În acest sens, iată o notă din septembrie 1941: „Jurnalul ăsta nu-mi serveşte la mare lucru. Îl recitesc uneori şi mă dezolează lipsa lui de sunet adînc. Lucruri consemnate fără emoţie, cenuşiu, inexpresiv. Nu se vede nicăieri că-l scrie un om care merge, zi de zi, ceas de ceas, cu gîndul morţii lîngă el, în el. Mi-e frică de mine însumi. Fug de mine. Mă evit. Prefer să întorc capul, să schimb vorba. Niciodată n-am fost mai bătrîn, mai tern, mai fără elan, mai fără tinereţe. Coarde sparte, gesturi inutile, cuvinte şterse.”⁷

Preocupat, aşadar, de stilul confesiunii, de racordarea expresivităţii notaţiilor diaristice la propriile sentimente, Sebastian era interesat şi de a scrie în jurnal în mod regulat. Doar două pauze mari fragmentează notiţele. Prima este justificată de pierderea carnetului din vara lui 1937 (atunci când pierde şi primul manuscris al romanului Accidentul, în timpul unei călătorii în Franţa).

Cealaltă pauză (a doua jumătate a anului 1940) a fost cauzată de starea psihică a autorului, dărâmat de cumulul de evenimente din acel an: moartea lui Nae Ionescu, excluderea din barou şi din presă pe fondul înăspririi legislaţiei antisemite, ocuparea Franţei de către armata germană, primele concentrări la care luase parte, spaima pentru propria siguranţă fizică şi a familiei sale.

Pe data de 1 ianuarie 1941, Mihail Sebastian îşi începe al patrulea carnet notând: „Am pierdut obişnuinţa de a ţine un jurnal şi acum îmi vine greu să-l reiau. Din iunie, de la căderea Parisului de cînd am renunţat să mai scriu (mi-era silă şi mai ales aveam un îngrozitor sentiment de inutilitate...) am mai încercat o singură dată, pe la sfîrşitul lui octombrie să reîncep, dar n-am avut destulă stăruinţă. [...] Totuşi am regretat de atîtea ori că n-am avut destulă vitejie ca să continui jurnalul meu în ultima jumătate de an.”⁸

Unii comentatori ai Jurnalului consideră că această lungă tăcere asupra celei de-a doua jumătăţi a anului 1940 nu ar fi fost rezultatul întreruperii notaţiilor în momentul scrierii lor, ci al eliminării intenţionate a unui carnet, care ar fi putut conţine informaţii pe care diaristul şi-ar fi dat seama, ulterior, că nu ar trebui să le citească nimeni altcineva. Haralamb Zincă afirmă că explicaţiile pe care le dă Mihail Sebastian în nota din data de 1 ianuarie 1941 „reprezintă, mai curând, o stratagemă – folosită de mulţi autori de jurnale intime pentru a pune la adăpost însemnări ce pot primejdui securitatea acestora...”⁹
Această teorie poate fi susţinută prin faptul că Mihail Sebastian îşi mai exprimase teama legată de posibilitatea utilizării jurnalului drept „probă” împotriva sa. Încă din anul 1938, autorul constata că începe să se autocenzureze când notează în jurnal, apropiindu-se cu o „oarecare timiditate în acest caiet. Mă gîndesc că nu e imposibil să mă trezesc într-o zi cu o percheziţie acasă. Corp delict mai «scandalos» decît un jurnal intim nici nu se poate.”¹⁰ De asemenea, unele notaţii diaristice sunt semnalate de către editorii Jurnalului ca fiind cenzurate prin haşură, cel mai probabil de către autor.

Sunt şi alte voci critice care speculează despre posibilitatea eliminării (sau, la polul opus, despre cea a adăugării) unor fragmente. Această editare postumă ar fi fost realizată, conform lor, ori de către fratele mai mic al autorului, Benu Sebastian (cel care a păstrat carnetele), ori de către cei responsabili cu îngrijirea primei ediţii a Jurnalului, publicat de către Editura Humanitas în 1996.

În două dintre antologiile pe care le-am consultat în vederea documentării lucrării de faţă, volume ce au fost coordonate de către Geo Şerban şi, respectiv, de către Chimet Iordan, în care au fost adunate cronicile de întâmpinare scrise pentru diverse ziare şi reviste la apariţia volumului, un leitmotiv este semnalarea de către critici a notaţiei din 17 decembrie 1937 (în care se citează din articolul De ce cred în biruinţa mişcării legionare, de Mircea Eliade) drept o posibilă adăugire ulterioară. Este invocat ca argument faptul că sunt notate datele de publicare a acelului articol, un lucru unic în Jurnal.

Totuşi, acest aspect nu trimite neapărat spre faptul că altcineva decât Mihail Sebastian ar fi scris respectiva notă. Autorul însuşi afirmă, în altă însemnare, faptul că şi-a propus să înregistreze tot ce se spune, se scrie şi se întâmplă în procesul derivei spre dreapta a prietenilor săi, pentru ca, peste ani, să-i poată confrunta cu dovezi şi să le demonstreze cât de mult se îndepărtaseră de idealurile umaniste la care aderau înainte de a se extremiza.

În opinina noastră, teoria adăugării de fragmente este improbabilă. Pe de altă parte, cea a dispariţiei unor însemnări este plauzibilă, cu atât mai mult cu cât însuşi Benu Sebastian declarase că, în procesul complicat al scoaterii jurnalului din ţară, pentru care s-a apelat la Legaţia israeliană, s-au pierdut părţi din carnetele fratelui său. Din păcate, fratele mai mic al scriitorului nu a precizat nici despre câte pagini este vorba, nici din care dintre cele nouă carnete lipsesc acestea.

Gabriela Omăt, cea care s-a ocupat de îngrijirea textului carnetelor pentru publicare, consideră că paginile care lipsesc din materialul publicat erau plasate la începutul primului carnet, dat fiind că Sebastian avea obiceiul de a menţiona faptul că începe un carnet nou. Există şi posibilitatea să mai fi existat alte pagini la finalul celui de-al nouălea.

Responsabila de îngrijirea textului publicat de Editura Humanitas subliniază faptul că versiunea cunoscută astăzi este „versiunea integrală a caietelor care s-au păstrat din jurnal, dar sigur nu întregul jurnal scris de Mihail Sebastian, înainte de 12 februarie 1935 şi poate şi după 31 decembrie 1944” ¹¹ În opinia ei, „dacă amputarea vinovată a acestui document excepţional e numai o speculaţie incidentală, dispariţia unei însemnate părţi din el, în condiţii neelucidate, o consider o certitudine.”¹²

Mihail Sebastian notează impresii subiective despre mai multe planuri ale vieţii sale private şi sociale. El înregistrează cu asiduitate evenimentele de pe scena politică a perioadei tulburi pentru care carnetele sale stau mărturie. Confesiune şi cronică a unei epoci, jurnalul este un spaţiu de libertate a gândului pentru un om care îşi pierde, treptat, prieteni, statut social, drepturi, iar perspectiva diaristului se află într-un perpetuu balans imprevizibil între multiplele planuri existenţiale.

Jurnalul evenimentelor intime se întrepătrunde cu jurnalul de creaţie, cu jurnalul melomanului pasionat, cu cronica de război şi cu fresca intelectualităţii bucureştene. Aceasta este prezentată cu toate detaliile care demitizează nume sonore din mediul literar şi cel teatral, dar şi cu înduioşătoare momente de solidaritate în faţa rinocerizării treptate a societăţii româneşti.

Prin toate aceste arii pe care le acoperă, jurnalul relevă aspecte importante ale epocii, ale sensibilităţii scriitorului şi ale procesului creativ din spatele textelor ce-i poartă semnătura. Pentru a putea opera printre multiplele niveluri ale jurnalului, este necesară gruparea notiţelor lui Sebastian în funcţie de temele abordate, aşa cum face şi Leon Volovici în prefaţa primei ediţii a acestei opere, indicând patru „jurnale” în cadrul textului.

Primul ar fi un jurnal intim, în care Volovici încadrează însemnările despre stările interioare, relaţia lui Sebastian cu familia sa, visele pe care le transcrie, impresiile de lectură şi de audiţie muzicală. Al doilea este jurnalul de creaţie, conţinând notiţele din timpul lucrului la operele dramatice şi în proză. Al treilea palier ar fi reprezentat, conform lui Leon Volovici, de „jurnalul evreiesc”, în care Mihail Sebastian notează formele de persecuţie a minorităţii iudaice în România în perioada dinaintea şi din timpul celui de-al doilea război mondial. Ultimul nivel este jurnalul intelectual şi politic, în care prefaţatorul Jurnalului consideră că pot fi grupate însemnările despre mediile literare şi intelectuale pe care le frecventa Mihail Sebastian, un spaţiu important ocupându-l ceea ce foarte inspirat numeşte Volovici „foaia de temperatură”¹³ a relaţiilor scriitorului cu prietenii săi.

Este indiscutabil faptul că „jurnalele” din cadrul Jurnalului se întrepătrund, comunică, la fel cum se influenţează reciproc evenimentele pentru care depun mărturie. Din relaţiile intime, autorul a găsit inspiraţie pentru operele sale, iar evenimentele politice au dus la pierderea unor prietenii. Factorul politic este atât de puternic în anii descrişi în jurnal, încât determină direcţia carierei literare a scriitorului şi generează inclusiv atmosfera din visele pe care Mihail Sebastian le descrie.

Aşadar, „jurnalul intelectual” indicat de Volovici ar putea fi conţinut şi în cadrul „jurnalului intim”, din care prefaţatorul consideră că se desprinde „jurnalul evreiesc”. Prin urmare, orice împărţire pe categorii tematice a însemnărilor diaristice ar fi una imperfectă, purtând semnul imixtiunii altor teme, ce ar putea determina plasarea notaţiei pe alt nivel al jurnalului.

Profesor Gheorghe Antonescu
Liceul de Arte Hariclea Darclee

Note
1 - Mihail Sebastian – Notă despre „Jurnalul” lui Jules Renard, „Revista Fundaţiilor Regale”, august 1936, în volumul Mihail Sebastian – Jurnal de epocă. Publicistică, ed. cit., p. 160.
2 - Ibidem.
3 - Vezi Eugen Simion – Ficţiunea jurnalului intim. III. Diarismul românesc, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 2005, pp.8-9.
4 - După cum menţionează criticul literar, sunt şi autori care folosesc jurnalul ca exerciţiu stilistic – Virginia Woolf, spre exemplu.
5 - Eugen Simion – Ficţiunea jurnalului intim. III, ed.cit., pp.17-22.
6 - Idem, p.276.
7 - Mihail Sebastian – Jurnal 1935-1944, text îngrijit şi studiu introductiv de Gabriela Omăt, prefaţă şi note de Leon Volovici, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p.391.
8 - Idem, p.285.
9 - Haralamb Zincă – O enigmă?, „Realitatea Evreiască”, nr. 53-54/1997, apud Geo Şerban (coord.) – Sebastian sub vremi. Singurătatea şi vulnerabilitatea martorului, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 1999, p. 201.
10 - Mihail Sebastian – Jurnal 1935-1944, ed.cit., p.147.
11 - Gabriela Omăt – Un resentimentar paradoxal, inedit, în volumul Iordan Chimet (coord.) – Dosar Mihail Sebastian, Editura Universal Dalsi, Bucureşti, 2001, p.127.
12 - Ibidem.
13 - Mihail Sebastian – Jurnal 1935-1944, p.8.