Heydrich, gruppenfuhrerul SS, era un artist, cânta la vioară…

Involuntar (poate un reflex al faptului că, uneori, predau istoria) m-am gândit la acest lucru în seara zilei de vineri când am asistat la concertul cameral de la Filarmonica Lyra, un concert fabulos, unde am avut ocazia să întâlnesc o parte din  Brăila adevărată, partea melomană pe care nu o  bănuiam, partea care trăiește prin și pentru muzică.

Acceptând invitația de a participa la acest concert și având în acest sens câteva experiențe nefericite (am organizat  concerte folk cu liceeni, unde, la sfârșit, abia dacă rămăseseră câțiva spectatori), mărturisesc, cu toată sinceritatea, că mi-a fost teamă să nu fiu singurul spectator din sală. Am fost uluit să constat că abia dacă au rămas câteva locuri libere; mai mult decât atât domnul de la bilete mi-a spus că atunci când sunt concerte de mare amploare nu se mai găsesc bilete. Nu se mai găsesc bilete la un concert simfonic în Brăila? Doamne, îmi venea să râd, dar nu aveam dreptate.

Cu adevărat sala a fost arhiplină dar nu numai de oameni ci și de bun simț și de cultură muzicală în gradul cel mai înalt; am auzit în spatele meu (stăteam pe un rând din față) discuții extrem de serioase despre muzica simfonică, despre elevii excepționali de la Liceul ”H. Darclee”, despre partituri vechi de 200 de ani, descoperite într-o excursie în Georgia, în perioada comunistă, despre concerte ce urmează a fi susținute în Macedonia, ceva de neimaginat; nu am crezut că mai există partea aceasta frumoasă și sensibilă a Brăilei lui Istrati, a lui Nae Ionescu(”Profesorul”), a lui Fănuș Neagu, a noastră în definitiv….

Am fost impresionat de cvartetul Pro Musica, cu o interpretare ce mă transporta în urmă cu peste 200 de ani (îmi imaginam ”Viața falnicei Veneții ” a lui Eminescu, unde, probabil, se cânta aceeași muzică), de elegia pentru pian și violoncel interpretată de Mădălina Claudia Dănilă (pian) și Mariana Marțian (violoncel), cu măiestrie și sensibilitate și de interpretarea solo, la pian, a d-rei Mădălina Dănilă care, parcă, își trăia întreaga viață, acolo pe clapele frământate frenetic (o invidiez, fiindcă aș dori să predau o lecție elevilor, cu aceeași pasiune devastatoare, care pare că te consumă în totalitate…).

S-au interpretat piese de Haydn, Faure, Schuman…  dar nu autorii au fost importanți cu adevărat ci munca și pasiunea care au transportat publicul într-o altă dimensiune, de neimaginat în societatea de zi cu zi…

Beethoven, marele compozitor german care din cauza surdității nu și-a auzit niciodată cele mai frumoase piese pe care le-a compus (doar și le-a imaginat), spunea că ”Muzica este o revelație mai mare decât orice artă  și orice înțelepciune; cine pătrunde sensul muzicii mele va scăpa de ticăloșia în care se târăsc ceilalți oameni”.

Și atunci, revenind la Heydrich, dacă muzica scoate ce este mai bun în sufletul omenesc, cum se explică sutele de crime săvârșite în numele ideologiei naziste, de un om îmbrăcat într-o uniformă neagră, cu petlițe în formă de fulgere, dar cu un suflet sensibil, care cânta adesea la vioară?

De fapt ”Ce este omul?” reprezintă întrebarea fundamentală a filosofiei…