Cuvinte aruncate pe hârtie. Despre demnitate și jertfă

Vremuri tulburi, neclare moraliceşte, lipsite de vocaţie civică, de implicare personală în dezvoltarea cetăţii, de surghiunire a demnităţii pare ca societatea umană nu a mai trăit de mult timp. O criză atât de puternică a umanităţii care a fost reechilibrată printr-o jertfă supremă ce o împărţit istoria universală nu a mai cunoscut omenirea de aproape două mii de ani.

Atunci, ca şi acum, societatea s-a construit pe nevoi limitate, materiale, pe necesităţi imediate, ignorându-se importanta dimensiunii istorice universale, a nevoii de echilibru si exemplu, omul uitând complet să se emancipeze spiritual, să-şi cultive dimensiunea umanistă.

Omul secolului prezent, al vitezei, al tehnologiei, al dezvoltării ultrarapide, a uitat, pare-se definitiv, de necesitatea jertfei in demnitate şi de demnitatea de a se jertfi pentru mai binele celor de lângă el. Prizonier propriei creaţii, al propriei reuşite, omul prezentului a uitat sa mai vorbească în tihnă cu aproapele său, să îl asculte pe fratele său. Obsedat de propria-i parvenire, el este în stare să calce peste cadavre în goana sa nesăbuită spre culmile gloriei temporare şi ale abisului vecinic.

Societatea românească, marcată în devenirea sa istorică, de o jumătate de secol de dictaturi care au secătuit-o de puteri, de valori, de modele, orbecăie de trei decenii prin deşertul propriei conştiinţe pierdute în celule mucegăite, umblă fără busolă principială într-o lume faţă de care a pierdut raportarea istorică.

Românul de astăzi lasă din ce în ce mai pregnant impresia că nu mai cunoaşte reperele de supravieţuire, de dăinuire, de afirmare ale înaintaşilor săi. Este crescut într-un fel care vrea să-l rupă definitiv de pilonii istorici ai devenirii noastre ca naţiune. A uitat să rămână demn în faţa propriei sale istorii şi a propriul său viitor. Pare că refuză să urmeze exemplele oferite în numeroase pagini istorice de jertfă şi demnitate pe care nu le mai învaţă decât în treacăt la şcoală.

Ai uitat frate române, de curajul întemeietorului de Ţară Românească, basarabă, care nu s-a închinat lui Carol Robert de Anjou, doar pentru că acesta era prinţ cu renume în lumea vestică, ai uitat de sacrificiul lui Mircea, care nu s-a încovoiat în faţa uraganului ridicat de semiluna lui Baiazid, păstrând şi lărgind suveranitatea sa asupra teritoriilor de drept româneşti. Nu-l mai cunoşti pe Ştefan cel Mare şi Sfânt, „atletul creştinătăţii”, învingătorul oştilor care au aruncat Constantinopolul şi Imperiul Bizantin în colbul istoriei, decât din vorbe deşarte ce se vor a servi drept glume. Îl implori pe Vodă-Ţepeş, dar îl prezinţi lumii doar ca pe un mit urban al post-modernismului, sperietoare de spirite slabe.

Ai uitat de curajul, vrednicia şi pan-românismul primului întemeietor de Ţară Unită a Românilor, de icoana sufletului românesc, de „Mihail Voievod din mila lui Dumnezeu, domn al Ţării Româneşti, al Ardealului si a toata Ţara Moldovei”. Un român care a renunţat la mărirea sa personală, aflat la porţile Bizanţului, pentru mărirea poporului său, pentru a fi chezăşie, început al fiinţării noastre naţionale.

Cum de nu-ţi baţi capul, cinstite confrate, cu jertfa mucenicească a măritului voievod Constantin Brâncoveanu, care a privit cu demnitate dureroasă jertfirea lăstarelor sale, înainte de propria-i jertfă întru păstrarea fiinţei noastre strămoşeşti?

Pui de dac, aceştia toţi şi-au croit drum cu sabia curajoasă a demnităţii şi jertfei în istoria noastră milenară, conştienţi fiind de dimensiunea timpului şi a timpurilor, de rolul şi capacitatea poporului de a-şi croi propria sa devenire istorică.

Poporul acesta pare să fi uitat întreaga-i istorie, pare să fi uitat de tiparul istoric al desăvârşirii sale în demnitate, pare să fi rătăcit drumul propriei conştiinţe, clădite în secolele de nevoinţe şi peregrinări.

Mă întreba nu demult, un prieten de suflet de la cine să înveţe generaţiile tinere patriotismul şi dragostea de ţară, lupta pentru demnitate şi jertfirea pe altarul servirii naţiunii, că nu mai avem exemple între liderii noştri, între elitele noastre promovate astăzi. Dragul meu prieten, aşa cum ţi-am spus atunci le spun tuturor acum: demnitatea în patriotism şi jertfirea pentru ţara le găsim la Aiud, Sighet, Piteşti, la Canal, la Periprava şi în tot Gulagul românesc. Generaţiile tinere nu mai au neapărată nevoie de exemple vii de la care să înveţe, e suficient un search pe Google, în această eră a tehnologiei şi în faţa românului de astăzi se deschid pagini pline de lumină românească adevărată, modele de urmat şi promovat. Acesta este rostul istoriei, să ne aducă în faţa noastră clipele spre care năzium, modele şi exemple.

Toate exemplele de demnitate oferite de istoria românilor, toate personalităţile istorice care au lăsat în urma lor pagini importante în cartea neamului românesc, care au stat drepţi în faţa lumii, au contribuit din plin la construirea demnităţii întregului popor, care i-a permis acestuia să aibă atitudinea cuvenită în faţa momentelor cheie pe care le-a traversat în cursul firesc al istoriei.

Din păcate, după dezastruosul an 1940, după nemilosul război mondial, în care ne-am aflat departe de democraţie, departe de prietenii şi aliaţii noştri istorici, pentru poporul român a început un proces de dezintegrare, de disoluţie, impus cu tancuri şi pus în practică de mercenari veniţi din diferite colţuri ale lumii, care s-au sprijinit pe scursurile societăţii româneşti, pe cei mai slabi şi săraci cu duhul dintre ai noştri. Atunci demnitatea românească, dovedită de-atâtea şi de-atâtea ori în vâltoarea istoriei, a fost închisă în celule reci şi mucegăite. Oricine se încăpăţâna să stea neîncovoiat, să gândească liber cu propria-i minte, să-şi preţuiască înainte de toate ţara, neamul şi Dumnezeul-Iubire, era aruncat în iadul de pe pământ menit să-i şteargă orice urmă. De-atunci a intrat în sufletul românilor frica, mare, demantelatoare, obsesivă, un sentiment care a transformat ţara, atât cât a mai rămas, într-o mare închisoare, în care exerciţiul demnităţii şi al jertfei erau aproape de negăsit.

Sute de mii, milioane de români au avut de suferit în acei ani de teroare, când coloana vertebrală a naţiunii române a fost înlocuită cu tulpina unei buruieni păioase, care se întinde şi este foarte greu de scos. Făuritori de Românie Mare, exemple demne de urmat de generaţiile tinere, au fost aruncaţi în lagăre de exterminare, au fost şterşi din cărţile de istorie, pentru a li se pierde urma. Dar demnitatea şi iubirea au valenţe nebănuite. Sunt atribute ale Adevărului şi ies la lumină oricât de adânc ai încerca să le îngropi, iar capacitatea de jertfă le potenţează. Din păcate, nici astăzi jertfa lor nu este pomenită de cărţile de istorie care sunt aduse în faţa generaţiilor tinere, doar pentru a nu crea în sufletul poporului de mâine un şi mai aprig sentiment de demnitate, o şi mai mare dorinţă de jertfă pentru neam, pentru ţară şi pentru viitor.

Nu găsesc nimic mai demn în întreaga noastră istorie recentă ca în zgomotul făcut de trupul care începuse să putrezească fiind încă viu, aruncat la moarte într-un sac şi purtat de nişte călăi pe nişte scări, spre o groapă comună ca multe altele din cimitirul săracilor de la Sighet, într-o dimineaţa de februarie a anului 1953. Cândva, trupul acesta, mişcat de un spirit românesc neaoş, puternic şi demn, punea ordine în capitala împăraţilor de Habsburg, organiza magistral ultimii metri din cursa milenară a Ardealului de revenire acasă şi aducea distincţie, prestanţă şi ştaif unei lumi politice prăfuite, cu mici excepţii, din Micul Paris. Cândva, trupul acela adunase în el năzuinţele, speranţele, visurile a milioane de români care l-au adulat, l-au iubit, l-au respectat. Cândva trupul acela, însufleţit cu toate virtuţile poporului din Carpaţi, Dunăre şi Pont, fusese ales de Dumnezeu să-şi ducă semenii în Ţara Făgăduinţei. Zbang, zbang, zbang, se auzea în mormântul de la Sighet, când capul din sac atingea treptele. „Nici o jertfă nu e prea mare când este pentru neam şi adevăr”.

Câte alte zeci de mii, sute de mii de trupuri, de mucenici ai acestui neam n-au fost răpuse cu o ură la fel de mare, cu o monstruozitate scelerată la fel de abominabilă? Toţi martirii lagărelor comuniste ştiau că merg la moarte, că pentru ei nu mai poate fi vorba de o restabilire a istoriei si adevărului. Asemenea martirilor creştini ai primelor secole de prigoana, care mergeau demni, cântând la lupta cu tigri şi lei, mucenicii români ai secolului trecut mergeau la închisoare, conştienţi că merg spre moarte. Câte mărturii din iadul românesc nu există despre aceşti eroi care în noaptea Învierii strigau şi cântau din inimă Hristos a înviat!, ştiind că dimineaţa urmau nişte torturi crunte, câţi dintre ei nu au murit doar pentru că nu au vrut să se lepede de Dumnezeul în care s-au născut şi pe care l-au cunoscut atunci în suferinţă. Acei monştri care au fost capabili de asemenea crime abominabile au venit în ţară cu tancurile sovietice, s-au alăturat celor de aici şi, împreună, în două decenii, au curăţat România de tot ce le era potrivnic: ca demnitate, ca spirit, ca omenie, ca patriotism.

Au măturat tot, în doar douăzeci de ani. Iar sintagma cu care au obişnuit populaţia, căci am uitat să mai fim un popor, a dăinuit şi mai dăinuie şi astăzi: Cine nu e cu noi e împotriva noastră! Spunea unul dintre aceşti monştri aduşi de la Moscova, după clipele de redeşteptare naţională din decembrie 1989, că ne vor trebui tot douăzeci de ani ca să reînvăţăm democraţia. Se gândea probabil la cât le-a trebuit lor să şteargă din sufletele românilor adevăratele valori democratice şi creştine, făcându-se că uită câteva detalii importante: ei au reuşit să controleze această naţiune prin tancuri şi arme sovietice, prin violenţă, crimă şi trădare naţională, pe când noi trebuia să reînvăţăm democraţia având la catedră tot comunişti şi securişti, torţionari ai acestui popor, ucigaşi ai istoriei noastre. Când eşti bolnav, fratele meu de cultură şi tradiţii, tu cu ce te tratezi: cu medicamente, cu leacuri sau tot cu viruşi? La noi s-a dorit revenirea la democraţie cu securişti şi comunişti la butoane. Aşa ceva nu se poate, aceşti oameni nu au nimic democratic în ei, nu cunosc acest sistem politic decât din manualele din care au învăţat cât de rea este această democraţie, cât de mult subjugă ea clasa muncitoare. Aceşti oameni au fost educaţi în acelaşi spirit al învăţăturilor nkvd-iste, care nu permiteau ideea de drepturi ale omului, de dreptate pentru oameni, de libertate de gândire, de liber arbitru. Aceşti oameni nu au dorit altceva decât un surogat de sistem prin care să dea impresia poporului că trăieşte într-o democraţie, un surogat bazat pe clientelism politic, pe sistem piramidal de interese, pe raporturi feudale politice, pe cumetrii. Un sistem străin de tot ceea ce înseamnă meritocraţie, onoare, cinste, demnitate, comuniune, adevăr, libertate. Un sistem care a perpetuat înrobirea minţilor slabe, care a continuat dezumanizarea celor mai slabi dintre noi, care a ţinut în întuneric pe cei mai leneşi dintre noi. Aceasta este o altă faţă a comunismului bolşevic, adaptată realităţilor acestor vremuri, transformat într-o oligarhie cu aparenţe democratice, unde sistemele de valori sunt acelaşi ca cele promovate şi impuse cu arma acum 75 de ani.

Gulagul românesc nu s-a încheiat. Mai sunt încă minţi ţinute în întunericul promovat de noul comunism, mai sunt încă oameni care-şi refuză minima dorinţă de cunoaştere, de informare, care îi lasă pe alţii să decidă pentru ei. Aceşti oameni nu sunt şi nu vor fi vreodată capabili de demnitate şi jertfă pentru sine şi pentru ţară. Aceşti oameni sunt primii care ar fugi din Roma pentru a scăpa de arena leilor, aceşti oameni l-ar întâlni pe Hristos la porţile cetăţii eterne, dar nu l-a mai băga în seamă, în goana lor din calea Adevărului. Cu atât mai puţin l-ar mai întreba cineva Quo vadis, Domine? Dar aceşti oameni ar fi primi torţionari ai deşteptării noastre naţionale, dacă s-ar ivi ocazia. Iată că nu s-a schimbat nimic în istoria noastră. Parcă a stat pe loc 80 de ani. Aşa este ea, tinde să repete fenomenele ciclic, doar actorii se schimbă şi modul acestora de a reacţiona în faţa fenomenelor.

Cât de capabili mai suntem noi astăzi de demnitate şi jertfă, pentru principii, pentru Adevăr şi pentru ţară şi neam? E o întrebare de căpătâi pentru românii de astăzi, e o întrebare pe care ar trebui să fim în stare să ne-o adresăm fiecare, personal şi constant, până găsim răspunsul. Nu statul cu mâna întinsă la oameni ajunşi vremelnic în vreo funcţie ne ajută să îndreptăm coloana vertebrală a acestei naţiuni. Nu continuarea practicilor inventate de comunişti sau duse la nivel de bune practici, rânduite şi încurajate de orânduirea aflată la putere, oricare ar fi ea, ne va face pe noi, ca naţiune să ne regăsim demnitatea, respectul de sine, bunul renume al întregului popor. Am ajuns să convieţuim cu nepotismul, corupţia, degradarea bunelor moravuri, am ajuns sa ni se pară ceva firesc să dăm şpagă pentru orice.

Comuniştii ne-au pus la coadă pentru un kilogram de zahăr si un litru de ulei, azi neocomuniştii ne servesc zahărul şi uleiul la pungă la fiecare rundă de alegeri, de am ajuns să ne vindem demnitatea, umanitatea, dar şi copiii şi nepoţii, care au luat drumul străinătăţii în căutarea unui trai mai bun, al unei speranţe, sau al unui tratament corect al statului faţă de cetăţenii care muncesc şi plătesc taxe şi impozite. Comuniştii i-au umilit pe români, obligându-i să stea la coadă pentru orice, urmaşii lor îi umilesc pe români cu mici şi bere, cu sărăcie, cu nepotism cronic, cu învăţământ reformat şi para-reformat până la distrugere, cu un sistem medical ucigaş, cu o infrastructură de început de secol XX, cu multă manipulare, cu furt din banii publici, cu un nivel de dezvoltare de ev mediu.

Ai stat prea mult, frate române, cu mâna întinsă la stăpânirile care au trecut peste tine în timpurile recente. Unde-ţi sunt române, mândria, cinstea, virtutea? Odată cu insinuarea bolşevismului, în sufletul românului s-a strecurat conformismul politic. Omul a început să se conformeze cu viaţa venită la pachet de la partid, a devenit slugă. Slugă a sistemului, a partidului, a şefilor. Iar acest conformism nu a dispărut. „Săru-mâna, şefu! Să trăiţi, şefa!” au devenit un loc comun al întregii naţiuni. Când vei conştientiza, fratele meu de limbă, că a fi ministru înseamnă a fi servitorul celor care te-au ales să le reprezinţi interesele, ale lor şi ale ţării, nu înseamnă şef de slugi pe plantaţia unui emanat. Lupta aceasta aparent fratricidă care ne este vândută de mass-media nu este altceva decât o luptă a noii Românii, a tinerilor inventivi, ingenuoşi, a tinerilor care au redescoperit activismul civic şi interesul faţă de cetate, cu vechea Românie, construită de comunism. Revenirea la valorile noastre tradiţionale, adaptate vremurilor pe care le trăim, corelate cu valorile democratice la care ne-am raportat mereu în ultimii două sute de ani, iată substratul acestui aşa-zis conflict. Generaţiile tinere sunt acuzate că s-au rupt de tradiţiile noastre ancestrale nu mai sunt religioase, că nu mai au valorile propovăduite de Biserică. Românii noştri tineri se căsătoresc în Biserică, îşi botează copiii în Biserică, şi-au rânduit bisericii peste tot pe unde au mers în lume. Biserica n-a plecat din sufletul lor. Poate e timpul ca şi biserica să se reîntoarcă aproape de români. De cei care şi-au plâns copiii pe caldarâmurile reci ale Bucureştilor, în aşteptarea unui preot la căpătâiul muribunzilor, de cei care şi-au strâns resturile după ei pe Câmpia Libertăţii sau din Piaţa Victoriei, de cei care cred în simplitatea lucrurilor şi în demnitatea umană, în smerenia personală şi în capacitatea fiecăruia de a dărui şi de a se dărui, de cei care aşteaptă sprijin spiritual în demnitate şi dragoste adevărată, nepoleită şi neinteresată, nesubordonată, în proximitatea omului simplu şi a nevoilor sale. Inteligenţa, inventivitatea, civismul noilor generaţii de români mă fac să sper că episodul redeşteptării noastre naţionale de acum trei decenii, confiscat rapid de neobolşevici, a întins un arc peste timp şi asigură demnităţii noastre un viitor, ne readuce speranţa că jertfa celor mai demni dintre noi nu a fost zadarnică, iar această ţară mai are un viitor, iar acest popor multimilenar mai are ceva bun de adus în folosul umanităţii.

Să nu uităm că Dumnezeu a plimbat poporul ales prin deşertul propriei sale conştiinţe timp de 40 de ani până când a scos sclavia din sângele său, înainte de a-i arăta Pământul Făgăduinţei. Am avut nevoie de timp ca să redeşteptăm conştiinţa naţională, ca să ne conştientizăm sacrificiile la care am fost supuşi de istorie, ca să reînvăţăm să fim români. Şi încă suntem la şcoală. Dar cert e că examenul de maturitate se apropie. Nu ştiu dacă vom fi pregătiţi să-l susţinem cu demnitatea la care ne îndeamnă istoria. Dacă îl vom pica, din nou, cei mai demni dintre noi vor construi Canalul Dunăre-Bucureşti sau vor îngrăşa pământul străbun cu sânge de martir uitat de manuale.

Şi am să închei cu un indemn al unuia dintre Sfinţii închisorilor comuniste, care a îmbrăţişat valorile poporului român întru totul în închisoare, evreu fiind, părintele Nicolae Steinhard: „Nicăieri şi niciodată nu ne-a cerut Hristos să fim proşti. Ne cheamă să fim buni, blânzi, cinstiţi, smeriţi cu inima, dar nu tâmpiţi!” Să stăm drepţi şi să luăm aminte!

 eseu scris de dl.profesor Bogdan Grigore din Domnești AG