Satul pur si neantul pur totuna?

Gonind catre civilizatia europeana vestica, dupa ce si-a abandonat satul natal îmbatrânit, îl descoperim pe omul absurd în cautarea unor zari “mai albastre”. Temele de meditatie despre acest om absurd par a fi aceleasi, diferentele  rezultând din stilul propriu de abordare: moartea, teama, suferinta.

Filosofic vorbind, omul absurd este un om plictisit de iluziile sale, de trecutul sau si vede cu ochii mintii, spre vest, ca o aurora boreala, paradisul visat. În acest sens, filosoful francez existentialist Albert Camus evoca exemplul cu ecranele pictate din muzeele italiene, pe care preotii le tineau în dreptul fetei celor osânditi la moarte, pentru a le ascunde esafodul.

Epoca pe care o traim, a înjuraturii, ca model cultural, a declinului civilizatiei, este una  în care individul a demonstrat de ce este în stare în privinta valorilor.

Camus este filosoful care a cautat sa judece virtutile societatii si virtutile individului, spre a vedea care dintre cei doi ar trebui sa-l slujeasca pe celalalt. Si aceasta fiindca a lua atitudine în privinta vietii înseamna  a te întreba cu privire la sensul ei. Cautând sensul existentei, la modul metafizic, descoperi ca el nu exista; niciunul dintre gesturile cotidiene nu are rezonanta în eternitate, desi noi actionam ca si când ar avea (cum spune Camus ”Înainte de a întâlni absurdul, omul cotidian traieste cu grija viitorului”).
       .
Absurdul este confruntarea dintre om si aceasta lume; dincolo de acesta lupta nu mai exista nimic. Câstigul important al absurdului este revolta, ea dând vietii întregul sau pret (este semnul demnitatii umane). Ajuns la absurd, spune Camus, cautând sa traiasca în consecinta, un om constata întotdeauna ca lucrul cel mai greu de mentinut pe lume este constiinta. Aproape întotdeauna împrejurarile se împotrivesc. Filosoful francez constata ca adevarata problema a omului este pacea interioara, care nu se poate obtine decât prin concilierea cu lumea.
 
În “Mitul lui Sisif” viata eroului elimina orice scara a valorilor, impune indiferenta fata de viitor si pasiunea de a epuiza totul. Dupa canoanele existentialiste, etica lui Camus este una a inocentei omului desi, daca pledeaza pentru o mai mare cantitate de experienta, are rezonante cu dostoievskianul ”totul este permis” ceea ce nu este un strigat de bucurie ci o constatare amara.
 
Camus poate ilustra etica omului absurd prin modelul unor personaje care traiesc cea mai mare cantitate de experienta: Don Juan, Actorul, Sisif, Don Quijote... Damnatul Sisif de exemplu, (arhetipul damnatilor) este fericit, nemaifacându-si iluzii ca va fi rasplatit gratie efortul sau. Întelegând acest lucru, Camus accepta în cele din urma o lume care face din moarte nedreptatea suprema.
 
Am început cu o parafraza la Hegel, ultimul mare filosof modern, încercând sa surprind disolutia valorilor satului românesc, valori pe care le credeam, ca multi altii dealtfel, perene. Cu un spirit donquijotesc, ar trebui ca an de un an, nu doar de sarbatori, sa luptam cu prejudecatile, conceptiile eronate si rautatea unora care nu fac nimic sa salveze aceste valori nationale, ba dimpotriva.

În spiritul lui Diogene, cu lampa lui, ar trebui sa-l cautam pe, cum spunea A.Paunescu, “Maria Sa taranul român”. Mai exista înca? Mai putem sa spunem astazi, precum Blaga, ca “vesnicia s-a nascut la sat”?

Cu mari îndoieli si parafrazându-l pe Rene Descartes, as zice ca adeziunea oamenilor în jurul valorilor autentice ale neamului este, indubitabil, un prim act de solidaritate umana si ”Ma revolt, deci exist” ar putea fi, într-o lume care-si cinsteste martirii, un adevarat strigat de lupta.