136 de ani de la nasterea poetului TUDOR ARGHEZI - valoare de rang universal

Tudor Arghezi, cu numele sau adevarat Ion N. Teodorescu, poet, prozator, dramaturg si ziarist, scrie timp de sapte decenii, lasând în urma sa cartea despre existenta umana, cercetata si ilustrata în toata gama de probleme ale vietii, în fata carora traieste cele mai adânci, mai rascolitoare sentimente omenesti.

De la primele aparitii, Tudor Arghezi stârneste o adevarata cavalcada de contradictii, în care ,,borfasi de idei de rascruce, partizani ai duelurilor pentru onoare” afirma ca ,,poetului acesta i-ar lipsi mesajul ideii si al talentului”, consideratii carora li se opune, printre altele, aprecierea ca ,,Arghezi, întâiul dupa Eminescu, ar trebui sa stea alaturi ca un munte lânga munte” (Ion Caraion). Cele mai drepte si binemeritate aprecieri le distingem în scrierile de critica si analiza asupra operei lui Arghezi ale lui Tudor Vianu: ,,Tudor Arghezi, poet al omului” si I. Negoitescu: ,,Tudor Arghezi, poet al existentei”. Sunt suficiente titlurile, pentru ca spun tot. Câta dreptate au acesti exegeti si altii ca ei, sta scris, în primul rând, în cartea de capatâi a poeziei argheziene, volumul ,,Cântare omului”.

Între toate componentele acestui grup liric , se distinge poezia ,,Nascocitorul”, o adevarata oda închinata capacitatii creatoare a omului, ingeniozitatii lui constructive, uimitoare prin frumusete si maretie, ca rezultat al simbiozei dintre munca si gândire. Lauda inventivitatii omului izvoraste din constatarea ca  iscodirile lui îi diminueaza eforturile, îi dau puteri sporite în înfruntarea cu dificultatile existentei:

,,Ai nascocit pe-ncetul uneltele, cu care
Ti s-a facut vointa mai dârza si mai tare,
Când te crezusesi tocmai mai subred si mai mic,
Atunci ti-ajunse bratul molatic mai voinic”.

Constatarea ca mintea umana se afla în continua cautare, îl determina pe autor sa apeleze la o însiruire de nascociri, ca o încoronare meritorie a stradaniei de a nu întrerupe procesul inventivitatii:

,,Tot cautând zadarnic si încercând aiurea,
 Ai nascocit taisul, cutitul si securea,
Vicleanul fierastrau...
Ai nascocit odata
Si o nimica toata,
Cât ghimpele, saracul,
De mic si iute: acul,
...îmbraca omenirea de miile de ani...
Si îndrazneata minte a nascocit si roata,
Nu mai socot burghiul, cazmaua sau lopata”

Cu aceeasi uimire în fata izbânzilor tehnice ale omului, Arghezi îsi amplifica lauda, urmarindu-l pe ,,Cel ce gândeste singur” si prezentându-i realizarile ca într-un  exaltant reportaj, asemenea unui reporter mândru de reusitele istetimii umane:

,,Cel ce gândeste singur si scormone lumina
A dat o viata noua si-un om de fier, masina...
Ne-nchipuit mai tare ca bratul si spinarea...
O lampa duce graiul si da-n vazduhuri vesti
Ca omul zamisleste puterea din povesti...
Vorbesti cu fundul lumii la tine din odaie...
Si-aprinde lânga Arges luleaua, si vapaia
Din papa înca-i arde, ajuns pe Humalaia,
Si pâinea coapta-acasa, pe un cuptor domol,
I-o gusta pinguinii tot proaspata la pol...
A prins si taina mare a tainelor, atomul.
El poate omenirea, în câteva secunde,
S-o-ntinereasca noua pe veci ori s-o scufunde”.

Reprosurile literatilor contemporani asupra manierei de versificatie într-o prozodie neglijenta, privind forma în care sunt exprimate ideile, palesc, prin ridicolul lor, în fata frumusetii si stralucirii discursului poetic despre maretia geniului uman, tematica rar abordata ca izvor de poezie, pentru ca poate fi recunoscuta unicitatea orientarii autorului spre aceasta latura a existentei umane  -  spiritul inventiv.

Traversând cele sapte decenii de creatie literara, Arghezi a consemnat momente din desfasurarea vietii poporului român, variate nuante de sentimente, scene din spectacolul lumii, cu manifestari de constiinta în vreme de pace, de razboi, el însusi un cautator în postura de publicist care colinda ,,Cu bastonul prin Bucuresti”, interesat sa cerceteze ,,Lumea noua, lumea veche”. Din toata aceasta diversitate tematica, se desprinde vocea poetului social, urmarind problematica sociala si cronica unei vremi, care nu putea sa fie trecuta cu vederea de o constiinta capabila sa se ia de guler cu ,,Baronul”  -  ambasadorul german.

Si astfel a plasmuit capitolul 1907.

Daca taranul lui Rebreanu îsi ascute ostentativ coasa, ca venise vremea de cosit, Arghezi dezvaluie, într-o perspectiva mai optimista, pregatirea pentru schimbarea regimului de viata al taranului, prin întelegerea nevoii de cultura:

,,Începi sa-nveti cititul, sa scrii, sa vezi, sa stii.
Pecetile de bezna, cojite de pe pleoape,
Începe-n întuneric de ziua sa se crape...
Si celor de v-apasa, va mint si va înseala,
În ceasul judecatii, le-ti cere socoteala”
(,,Razvratitul”)

Panorama focului din conace puncteaza revarsarea revoltei înfometatilor într-o arie  cuprinzatoare a tarii :

,,Rascoala izbucnise deodata în Moldova,
La Giurgiu, la Caracal si Craiova,
Pornind din suferinta celor smeriti si blânzi.
Tu tine minte satul flamând, numit Flamânzi!”
(,,Flamânzenii”)

Cu o satisfactie a martorului implicat sufleteste, relateaza scena solidaritatii muncitorilor ceferisti din Pascani cu rasculatii din tren, dusi spre Iasi, ,,Sa ia osânda ocnei”:

,,Frânarii si hamalii si muncitorii – n gara,
Trufasi sa-nfatiseze si ei ceva în tara,
Cu de la sine voie, aiurea si obraznici,
Au slobozit taranii si-au dezarmat pe paznici” (idem)

Îngrijorarea curtii regale se revarsa într-un sir de ordine date în ,,Telegrama cifrata”, prin care cere sa i se asigure deplina liniste:

,,Sunt informat ca indivizi suspecti
Colinda tara-n lung si-n lat.
Dati ordin, Domnilor Prefecti,
Sa fie fiecare prins si arestat.

Le baga-n cap taranilor ca sunt
Îndreptatiti sa ceara drepturi noi,
Si, pe deasupra si pamânt,
Si pasunat la vite si la oi.
 
Unul, Cosbuc, a scris si-o poezie,
Împrastiata-n tara pe ascuns.
Luati peticele astea de hârtie
Si constatati prin cine au patruns!...
 
Va fac direct raspunzatori,
De nu stârpiti îndata matraguna.
De ce avem atâtea închisori,
De parca n-am avea nici una?

Astept rapoarte de urgenta,
Ca a-ncetat netrebnicia,
Si scrieti-mi cu titlul „Excelenta”.
Traiasca Regele si Dinastia!”

Nu scapa de veninul condeiului arghezian nici clica slujbasilor prea plecati Conasului, dar si prea înspaimântati de perspectiva revoltei:

,,Primarul, prefectul, crâsmarul, arendasul
Îl leagana-n bâzdâguri si tâfna pe Conasul...
Ei se urasc, viclenii, dar când vorbesc de tine,
Parc-au calcat cu talpa pe ghimpi de maracine”
(,,Razvratitul”)

Poetul nu este doar un privitor de la distanta, ci se implica, nu doar relatând, ci si încurajând, asemenea unui tribun:

„Nu cauta dreptatea domneasca, fratioare,
Ia pe ciocoi ca hreanul si da-l pe razatoare!”
(,,Pe razatoare”)

Si, pentru ca toate acestea sa nu fie uitate, Tudor Arghezi consemneaza în ,,Testament” datoria fiului de a pastra paginile unde este înscrisa: „Durerea noastra surda si amara”:

,,Nu-ti voi lasa drept bunuri dupa moarte
Decât un nume adunat pe-o carte...
Prin râpi si gropi adânci,
Suite de batrânii mei pe brânci,
Si care, tânar, sa le urci te-asteapta,
Cartea mea-i, fiule, o treapta”

,,Potrivit aprecierilor unor personalitati marcante din diferite tari, poezia lui Tudor Arghezi se situeaza, calitativ, printre valorile de prim rang ale literaturii contemporane universale. O asemenea judecata de valoare confirma opiniile acelor critici români care, înca de la debutul sau editorial, au salutat în Tudor Arghezi pe cel mai mare poet român de dupa Eminescu” (Dumitru Micu)  

Prof. Georgeta CIOBOTA

sursa: revista Dacoromania, nr. 74