Recurs la moravuri

Am citit recent un articol bun. Unul acid, coroziv prin sinceritatea și incisivitatea lui. Autorul acestui articol, un bun prieten de-al meu, Virgil Andronescu, a disecat măiastru cu bisturiul elocinței sale cancerul care roade la temelia moravurilor și al culturii noastre. Acest cancer moral are și un nume. El se numește KISCH. Pentru unii această noțiune însemană normalitate, și această normalitate o vor a fi dogma aplicabilă tuturor. Mai ales celor care o văd la adevărata ei non valoare.

Asistăm azi la victoria mizeriei de tot felul. Homo hominis lupus îți urla victoria asupra creierului. Asupra culturii. Asupra moravurilor, care se degradează pe măsură de intunericul se lasă tot mai apăsător asupra rațiunii. Monstrul zămislit din acest întuneric rânjește sinistru. Crud și nemilos. Chiar cinic. Și de ce n-ar zâmbi? Asistăm azi la o involuție culturală greu de înțeles. Cei care-i se opun sunt tot mai singuri în înțelepciunea lor, pe care vulgul n-o mai gustă. Și n-o mai vrea deloc. E cumplit. Dureros de cumplit.

Azi împăratul își expune goliciunea cu credința lui certă cum că așa ceva reprezintă trendul zilei. Nu e. Pentru cei care-l vedem gol, asta se cheamă altceva. Pentru turmă, nu. Ei văd trendul, nu lipsa hainelor. Noi vedem doar goliciune. Nudul a fost modelul multor pictori clasici, pentru care detaliile anatomice ale unui trup exupus nud însemna atceva. Cu totul altceva decât pornografia mascată pe care suntem siliți a o suporta la limita acelui suportabil. Aici nu vorbim ci despre un exhibitionism pe care turma o crede artă.

Virgil Andronescu se poate compara cu un Don Quijote modern. Unul simplu dar plin de esență, și mai ales un frumos nebun în ambiția lui de a se bate cu morile de vânt de azi. Numai că acele mori de vânt cu care se bate Virgil sunt palpabile, ele sunt adevărate caracatițe care strivesc în tentaculele lor ceea ce marii noștri antecesori ne-au lăsat cel mai de preț. Cultura. Arta. Literatura. Istoria. Umanismul. Cum poți să nu te revolți la schilodirea valorilor noastre? Un Eminescu răstignit pe crucea pe care niște impostori care se cred filozofii și corifeii noii ordini în cultura noastră contemporană o cred cutuma zilei?

Cum poți să nu te revolți când bibliotecile se sting una câte una sub povara nepăsării puternicilor zilei, care ne vor puțini în cultură, deci sclavii perfecți? Când cărțile sunt aruncate la gunoi? Naziștii le-au ars. Cel puțin focul purifică. Din cenușa acelor cărți arse precum mucenicii creștini din vremurile dedemult cultura a renăscut ca pasărea Phoenix.

Cei de azi le aruncă la gunoi. Gunoiul în care aruncă cultura autentică înseamnă pentru ei locul hărăzit culturii. Un fel de purgatoriu menit să le ostoiască frustrările lor de impotenți a gusta nectarul zeiesc al unui vers de calitate. Sau al unui tablou pe care ei nu-l pot înțelege pentru că le lipsește acea subtilitate necesară pentru a înțelege mesajul subliminar pe care artistul penelului îl transmite, și pe care numai cei inițiați îl pot pricepe și trasmite și altora.

Virgil Andronescu se poate numi un ultim mohican al luptei contra non valorii. Numai că nu este ultimul și nici singurul. Ușa pe care unii ca el au deschis-o a rămas deschisă, și prin ea vin cei din urmă. Unul câte unul. Timid, plini de tracul începutului, pe care și eu l-am gustat, dar VIN. Vin unul câte unul, chemați de ceva sublime și greu de înțeles pentru cei care se rezumă doar la kitsch. Și sunt tot mai mulți. Profeticele cuvinte ale lui Petru Rareș sunt acum extreme de actuale. Vom fi iarăși ce-am fost, și mai mult decât atât.

Și vom fi, pentru că, contrar celor care ne vor îngropați în praful ignoranței, cultura a devenit contagioasă. Tot mai mulți își înving acea frică de umilință, pe care iscusit a zugrăvit-o Virgil și fac MARELE PAS către lumina culturii de calitate.