PASARI, FLORI, OAMENI SI DUMNEZEU

In frageda copilarie furam ligheanul mamei si-l ascundeam. Asteptam sa plece la serviciu. Luam ghemul de sfoara pus si el bine si faceam o prinzatoare. O prinzatoare de pasarele. Rupeam din vreun po un betisor in forma de y si de capatul contrar y-lui prindeam sfoara. Una lunga, lunga cat sa stau departe de prinzatoare. Pe capatul bifurcat ridicam o parte a ligheanului. Buneam buza obiectului in furca si sub acesta presaram graunte. De porumb si de grau.

Intre timp construiam. Construiam o colivie din resturi de mobila aduse de mama. Menirea resturilor era de a face focul in sobe. Nu erau bani pentru lemne indeajuns de multe ca sa incalzesc sobele iarna! Fiind cel mai mare dintre frati, eram fochistul de serviciu al casei. Toata iarna si toata copilaria. Stam ascuns dupa vreun colt de casa si harst trageam sfoara. Nu mai aveau timp sa evadeze. Sapam cu o lingura o gropita langa marginea ligheanului, bagam mana si, una dupa alta, scoteam pasarelele frumos colorate. Le puneam in colivie si astfel le ducem in casa. Sa nu moara de frig, asta era scopul.

Le admiram penajul, le dadeam firimituri si le puneam apa. Uneori era decat una singura, alteori doua-trei. Daca era numai o vietate dimineata o gaseam fara viata. Daca erau doua sau trei, in rare cazuri patru, rand pe rand in fiecare dimineata se imputinau. Le aruncam. Ce sa faci cu o pasare moarta? Mama si tata ne certau, dar pana la urma nu aveau cu cine vorbi si ne lasau in pace. Bine ca nu faceam nazdravanii mai mari cat timp erau ei la munca! Pitigoii, frumosii pitigoi. In fiecare noapte, unul dupa altul isi infigeau ghearele in gat. Asa ii gaseam. Pe fiecare.

Mai tarziu am aflat ca nu suportau traiul in captivitate. Ca pasarile sunt lasate de divinitate ca sa zboare, sa umple cerul cu ciripitul lor. Mai tarziu am aflat ca pana si florile se bucurau de glasul lor. Pasari, flori, oameni, Dumnezeu si iubirea dintre ei!