Piata Universitatii 2012 – o statie ratata?
Da, este bine ca s-a ajuns la demonstratii pasnice! Este bine ca provocatorii si huliganii sunt tinuti oarecum la distanta. Este bine ca s-a ajuns la un echilibru al pietii în sensul manifestarilor limitate doar la mesajele scrise si verbale trimise puterii. Este bine ca nu avem o Piata a Universitati ocupata si, mai ales, mentinuta prin violente.
Este bine ca grupurile de huligani nu par a mai avea vreo sansa sa perveteasca scopul acestor manifestatii. Întrebarea este, însa: le ce ne mai folosesc atunci toate aceste demonstratii?
Cât timp va trebui sa ramânem în acesta “staza” pentru a realiza ca nu am câstigat mai nimic? Pentru ca, prin forma actuala de exprimare a nemultumirilor la care a ajuns piata, desigur dupa actiunile huliganilor ca punct de justificare al interventiei brutale a noului brat pretorian al puterii, jandarmeria, demonstratiile nu par a mai deranja atât de mult puterea. Apogeul a fost depasit, guvernantii neavând altceva de facut decât sa astepte stingerea protestelor sub povara tot mai apasatoare a neputintei maselor de a gasi acel spirit care sa declanseze schimbarea.
Si era de asteptat… Pentru ca o manifestare care se desfasoara, fie si zilnic, în intervalul cuprins între sfârsitul programului de lucru al manifestantilor ce vin în piata (majoritatea bugetari, ceea ce creaza o ora aproape similara în repetitie ca punct de initiere a protestelor) si retragerea ultimelor rame de metrou, nu poate da emotii puterii.
În fapt, daca a existat o anumita “degenerare” de care s-ar fi putut teme guvernan?ii, aceasta era permanentizarea manifestatiilor prin ramânerea demonstrantiilor în piata. Zi si noapte. Dar, în momentul în care piata s-a structurat dupa un program de protest de bar de seara, guvernantii chiar s-au putut relaxa în fata unor manifestatii care nu difera prea mult de clasicul miting autorizat între anumite ore.
Or, ar trebui sa ne gândim daca o asemenea formula de protest poate zdruncina cu adevarat geamurile puterii. Sa ne întrebam daca nu suntem cumva într-o faza a protestelor în care am înlocuit dansul pinguinului cu afisarea, în feeria pietei de a scrie pe pancarde orice îsi doreste, a feluritelor mesaje (transformând un mijloc de atragere a atentiei în chiar scopul mitingului) ori cu plimbarea “totemurilor” anti-putere, de la sicrie si cruci, la gheare de pui si papusi hidoase. Inclusiv faptul ca s-a demarat si un… concurs a celor mai bune afise seamana cu o tentativa de deviere a atentiei manifestantiilor de la scopul initial al protestului.
Pe de alta parte, Traian Basescu mai poate avea un motiv pentru care sta acum aparent linistit, permitându-si chiar provocari la adresa pietii. Cum au fost interviurile de angajare pentru posturile libere de consilieri prezidentiali, ca mesaj clar ca el nu pleaca (tinând aceste interviuri chiar în primele zile ale demonstratiilor când piata avea energia de a desprinde o decizie radicala ca mesaj pentru semnalul lui ca nu pleaca), ori trimiterea argatilor PDL în teren, de la premier la ultimul ministru, pentru taierea de panglici în fata unei tari care le asteapta de fapt demisiile.
Putem vorbi chiar de o consolidare a pozitiei presedintelui în raport cu Piata. Pentru ca dupa felul în care s-au domolit manifestatiile pare tot mai probabil faptul ca, de fapt, agitatia din ziua în care lucrurile pareau a scapa de sub control a fost, nu o încercare de manipulare având ca scop crearea justificarilor necesare interventiei în forta a jandarmilor, ci un semnal de avertizare catre Traian Basescu. Un semnal dat poate de aceia care l-au învins cândva pe Emil Constantinescu. Un mesaj ca lucrurile pot fi foarte usor întoarse împotriva lui si a puterii portocalii. Si nu când îsi doreste tara…
Un mesaj despre felul în care se poate asigura degenerarea sub control a evenimentelor pentru a-i impune plecarea. Dovada? Ceea ce a vazut o tara întreaga a doua zi dupa luptele din cartierul central. Când, dupa o noapte de vandalizari (distrugeri limitate, dar spectaculoase pentru ochiul unui spectator care nu a mai vazut asa ceva de peste doua decenii), Jandarmeria avea sa recupere dubios de rapid terenul aparentei sale ineficiente. Ba, si-a intrat atât de eficient în rolul de forta de dispersare a multimilor nedorite încât nici pasarea nu ar mai fi îndraznit sa zboare prin piata. Un semnal ca presedintele trebuie sa se întoarca, dar nu la popor, ci spre aceia despre care fostul pre?edinte Constantinescu spunea ca “l-au învins”.
Si care, acum, asigura probabil si “dezamorsarea” Pietei Universitatii. Pentru ca, dupa ce primarul general va da suficiente autorizatii pentru mitingurile organizate (autorizatii care curg deja pe banda rulanta), mitingul spontan va fi sufocat în cele din urma de actiunile organizat-autorizate. Inclusiv de cele politice ori sindicale. În fapt, vom asista la înghitirea Pietii Universitatii, ca formula a entuziasmului initial si spontan, în obligativitatea asocieri protestarilor la unul dintre mitingurile aprobate pe multe zile de acum înainte.
În acest fel, asemanarile si asocierile cu Piata Universitatii de acum doua decenii vor pali, singura realitate creionata din acest protest fiind acela ca, daca atunci, bratul de forta al puterii, minerii, îi perchezitiona si ciomagea pe intelectualii cu barba si par lung, acum, bratul de forta al puterii portocalii, jandarmeria, face acest lucru cu aceia care atunci erau priviti ca oameni seriosi!
P.S.:
Aceste evenimente legitimeaza o întrebare pe care multi o gândesc, dar nu o rostesc: dupa câte zile de manifestatii pasnice, în care puterea nici macar nu ne baga în seama, ne putem considera îndreptatiti sa schimbam “foia”? Care este intervalul de asteptare pentru a nu ajunge sa regretam faptul ca am fost împotriva “huliganilor” care au dat o directie mult mai clara decât noi pietei. Si carora le-am dezaprobat actiunile, dar pe care i-am putea regreta vazând ca, de fapt, ne întoarcem la starea de umilinta si de acceptare de dinainte de momentul Pietii.
Este bine ca grupurile de huligani nu par a mai avea vreo sansa sa perveteasca scopul acestor manifestatii. Întrebarea este, însa: le ce ne mai folosesc atunci toate aceste demonstratii?
Cât timp va trebui sa ramânem în acesta “staza” pentru a realiza ca nu am câstigat mai nimic? Pentru ca, prin forma actuala de exprimare a nemultumirilor la care a ajuns piata, desigur dupa actiunile huliganilor ca punct de justificare al interventiei brutale a noului brat pretorian al puterii, jandarmeria, demonstratiile nu par a mai deranja atât de mult puterea. Apogeul a fost depasit, guvernantii neavând altceva de facut decât sa astepte stingerea protestelor sub povara tot mai apasatoare a neputintei maselor de a gasi acel spirit care sa declanseze schimbarea.
Si era de asteptat… Pentru ca o manifestare care se desfasoara, fie si zilnic, în intervalul cuprins între sfârsitul programului de lucru al manifestantilor ce vin în piata (majoritatea bugetari, ceea ce creaza o ora aproape similara în repetitie ca punct de initiere a protestelor) si retragerea ultimelor rame de metrou, nu poate da emotii puterii.
În fapt, daca a existat o anumita “degenerare” de care s-ar fi putut teme guvernan?ii, aceasta era permanentizarea manifestatiilor prin ramânerea demonstrantiilor în piata. Zi si noapte. Dar, în momentul în care piata s-a structurat dupa un program de protest de bar de seara, guvernantii chiar s-au putut relaxa în fata unor manifestatii care nu difera prea mult de clasicul miting autorizat între anumite ore.
Or, ar trebui sa ne gândim daca o asemenea formula de protest poate zdruncina cu adevarat geamurile puterii. Sa ne întrebam daca nu suntem cumva într-o faza a protestelor în care am înlocuit dansul pinguinului cu afisarea, în feeria pietei de a scrie pe pancarde orice îsi doreste, a feluritelor mesaje (transformând un mijloc de atragere a atentiei în chiar scopul mitingului) ori cu plimbarea “totemurilor” anti-putere, de la sicrie si cruci, la gheare de pui si papusi hidoase. Inclusiv faptul ca s-a demarat si un… concurs a celor mai bune afise seamana cu o tentativa de deviere a atentiei manifestantiilor de la scopul initial al protestului.
Pe de alta parte, Traian Basescu mai poate avea un motiv pentru care sta acum aparent linistit, permitându-si chiar provocari la adresa pietii. Cum au fost interviurile de angajare pentru posturile libere de consilieri prezidentiali, ca mesaj clar ca el nu pleaca (tinând aceste interviuri chiar în primele zile ale demonstratiilor când piata avea energia de a desprinde o decizie radicala ca mesaj pentru semnalul lui ca nu pleaca), ori trimiterea argatilor PDL în teren, de la premier la ultimul ministru, pentru taierea de panglici în fata unei tari care le asteapta de fapt demisiile.
Putem vorbi chiar de o consolidare a pozitiei presedintelui în raport cu Piata. Pentru ca dupa felul în care s-au domolit manifestatiile pare tot mai probabil faptul ca, de fapt, agitatia din ziua în care lucrurile pareau a scapa de sub control a fost, nu o încercare de manipulare având ca scop crearea justificarilor necesare interventiei în forta a jandarmilor, ci un semnal de avertizare catre Traian Basescu. Un semnal dat poate de aceia care l-au învins cândva pe Emil Constantinescu. Un mesaj ca lucrurile pot fi foarte usor întoarse împotriva lui si a puterii portocalii. Si nu când îsi doreste tara…
Un mesaj despre felul în care se poate asigura degenerarea sub control a evenimentelor pentru a-i impune plecarea. Dovada? Ceea ce a vazut o tara întreaga a doua zi dupa luptele din cartierul central. Când, dupa o noapte de vandalizari (distrugeri limitate, dar spectaculoase pentru ochiul unui spectator care nu a mai vazut asa ceva de peste doua decenii), Jandarmeria avea sa recupere dubios de rapid terenul aparentei sale ineficiente. Ba, si-a intrat atât de eficient în rolul de forta de dispersare a multimilor nedorite încât nici pasarea nu ar mai fi îndraznit sa zboare prin piata. Un semnal ca presedintele trebuie sa se întoarca, dar nu la popor, ci spre aceia despre care fostul pre?edinte Constantinescu spunea ca “l-au învins”.
Si care, acum, asigura probabil si “dezamorsarea” Pietei Universitatii. Pentru ca, dupa ce primarul general va da suficiente autorizatii pentru mitingurile organizate (autorizatii care curg deja pe banda rulanta), mitingul spontan va fi sufocat în cele din urma de actiunile organizat-autorizate. Inclusiv de cele politice ori sindicale. În fapt, vom asista la înghitirea Pietii Universitatii, ca formula a entuziasmului initial si spontan, în obligativitatea asocieri protestarilor la unul dintre mitingurile aprobate pe multe zile de acum înainte.
În acest fel, asemanarile si asocierile cu Piata Universitatii de acum doua decenii vor pali, singura realitate creionata din acest protest fiind acela ca, daca atunci, bratul de forta al puterii, minerii, îi perchezitiona si ciomagea pe intelectualii cu barba si par lung, acum, bratul de forta al puterii portocalii, jandarmeria, face acest lucru cu aceia care atunci erau priviti ca oameni seriosi!
P.S.:
Aceste evenimente legitimeaza o întrebare pe care multi o gândesc, dar nu o rostesc: dupa câte zile de manifestatii pasnice, în care puterea nici macar nu ne baga în seama, ne putem considera îndreptatiti sa schimbam “foia”? Care este intervalul de asteptare pentru a nu ajunge sa regretam faptul ca am fost împotriva “huliganilor” care au dat o directie mult mai clara decât noi pietei. Si carora le-am dezaprobat actiunile, dar pe care i-am putea regreta vazând ca, de fapt, ne întoarcem la starea de umilinta si de acceptare de dinainte de momentul Pietii.
Scrie un comentariu
Comentarii
Vezi toate comentariile
Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.
Scrie un comentariu