Denigrarea tehnocrației – un pas spre reafilierea politică!

Măcar există consens la nivelul clasei politice! Or, fie și doar pentru această excepție de… (la) normalitate, iar Tehnocrația tot își merită un premiu în gala națională a mimetismului. A reușit să aducă partidele la unison, creând acel consens politic național greu de închipuit în urmă cu un an! E drept, prețul acestei „uniuni politice naționale” este pe măsură. Sacrificiul prin decredibilizare, „salvatoarea” de mai ieri devenind acum răul în forma lui absolută. Răul care deranjează la stomac animalul politic.

Acum un an, partidele decideau democratic, fie și în formula de simulare a exercițiului democratic prin reprezentantul poporului, Parlamentul, că singura cale de salvare a țării poate veni doar prin ieșirea din statusul politic al ultimului sfert de secol. Astăzi, aceleași partide se întrec în a arunca noroiul răului social și economic, care ține captivă țara în sărăcie, în responsabilitatea acelora pe care îi aduceau chiar ele, ca formațiuni politice „responsabile și democratice”, în capul treburilor.

Azi, tehnocrații nu mai sunt buni, iar partidele își reclamă dreptul la ocârmuire. Și aruncă formulele de denigrare rotite în jurul ideii central-electorale (și iar avem un consens politic cât o lozincă!) de definire a tehnocrației ca „accident al democrației”.

Când au mințit însă partidele? Când au „brodat” la unison votul unui parlament care să despovăreze guvernarea politică de sarcinile, vai, atât de epuizante, sau acum, când vor să reîmpovăreze partidele (unele dintre ele!) cu greul unei responsabilități cât un exercițiu democratic?!

Evident, minciună a fost și atunci, minciună avem și acum. Atâta doar că astăzi, în efortul de a strivi tot ceea ce este apolitic, riscăm să ne încărcăm cu o minciună din a cărei umoare (politică) să clădească, pe lângă redefinirea necesității garantării atehnocrației, disprețul politic ca preț al verei noastre de democrație.

Firul este însă foarte subțire. Pentru că politicienii nu desființează cu atâta revoltă tehnocrația doar pentru crearea noului punct politic de plecare în exersarea următorului sfert de secol al controlului social și economic al țării, ci își asigură și reintroducerea afilierii politice pe fișele de post ale unei țări care va trebui să-și reînnoiască mizerele carnete de partid, apoi să le tot (pre)schimbe, de la o culoare la alta, de la o formațiune la alta, de la un mandat la altul, pentru a rămâne în funcții.

Tehnocrația nu este perfectă! Nu și-a dovedit însă hibele pentru că nu a funcționat suficient timp. Iar vinovăția eșecului acestui an postColectiv nu se datorează tehnocrației, ca mecanism de guvernare, ci oamenilor care s-au înconjurat cu această mantie. Aidoma politicienilor, nu?

De fapt, tehnocrații sunt vinovați pentru eșecuri. Nu tehnocrația în fondul ei. Așa cum, în urmă cu un an (iar aici putem extinde, cu doi, cu trei, cu zece ani, cu un sfert de secol!) vinovată nu era Politica în esența ei, ci oamenii din politică. De aceea, vinovăția tehnocraților de azi este strict egală cu vinovăția politicienilor de acum un an! Și cu vinovăția sistemului care (nu) a crăpat acum un sfert de secol.

Acum însă mai asistăm la un război care ne va afecta poate următoarea generație… Acela de a crea culpa generală a tehnocratului. Și vom ajunge ca în domenii în care ar trebui să se manifeste doar specialiștii, tehnocrații, condiția exersării unor joburi să fie iarăși legată de afilierea politică.

Se repetă poate începutul nostru postdecembrist. Când managementul guvernamental, care ar fi trebuit să dea specialiștii pentru managerierea țării, a fost hulit, și înlocuit cu prezența politică, singura garanție a democrației abia obținute!

Denigrarea tehnocrației poate deschide acum drumul plin de vicii spre reafilierea politică a unei societăți întregi… De la femeia de serviciu de la instituțiile bugetare la șoferul, secretarele și feluriții funcționari (specialiști, dar nu tehnocrați!) de deconcentrate, agenții etc.

Să fie oare acesta blestemul unei țări în care specialiștii unui regim „escu” devin tehnocrații de debara nemțească?!