Națiunea ca pe un drum al Crucii Uzului…

De Cezar A. Mihalache 07 Iulie 2019, 20:03 Natiunea

Așa o să ne fie soarta… După cum îi lăsăm astăzi pe venetici să ne-o scrie. Și o cruce ne va deveni întreg destinul. Iar noi, ca neam, ca istorie, ca simboluri naționale, vom fi pe vecie îngropați la picioarele ei. Dar nu în Demnitatea și Eroismul unor luptători pentru țară, ci azvârliți în sacii negri ai ștergerii din Istorie. Și poate nu vom mai avea nici dreptul, nu doar să nu ne îngropăm morții în tainele cele creștinești, dar poate chiar mormintele ne vor fi luate, acuzate de promovarea unui simbolism legionar ascuns, de la lemnul strămoșesc al copârșeului la hainele, cânturile și toate ritualurile ce ne însoțesc durerea.

Trăim o adevărată hidoșenie a nepăsării… Trăim vremuri în care se încearcă smulgerea crucii din sufletul neamului. Pentru că ea este poate chiar ultimul mare veghetor al acestei națiuni, al acestor pământuri, al acestui ultim destin pe care ni l-am jucat singuri în picioare.

Evident, nu cimitirul de la Valea Uzului contează pentru acești grofi cioclii și pentru toți acei „gheșeftari” evrei… Nici măcar Ea, Crucea Mare din cimitir, nu este subiectul în sine al agresiunii. Este doar un alt pretext. Lucrurile sunt, de fapt, mai adânci, trecând de nivelul semințelor otrăvite pe care ni le-au sădit timp de trei decenii în brazde, și pe care, acum, doar le strâng din rândurile de tulpini înveninate, crescute atât de strașnic sub nepăsarea noastră.

Nu Crucea este partea centrală a tărășeniei maghiaro și aproape jidănești… Ea putea să-și închidă înălțarea spre cer și cu un vultur cu o zvastică în cioc! Nu conta. Putea să fie și expresia celei mai simple încrucișări din osatura celui mai simplu material. Tot nu ar fi contat. Și nu ar fi contat nici dacă era doar un contur de aer trasat de gesturile noastre. Ura lor ar fi fost aceeași în invocarea „pretextului”.

Căci Ea nu este „o dovadă”, ci un pretext. Și nu mutarea sau îndepărtarea din cimitir îl interesează pe acest nemernic iredentist din fruntea pelagrei politice a maghiarimii. Ci inocarea unui aspect juridic de sub cuprinsul valorii ei estetice. Apoi, prin extensie, al oricărui simbol cultural pe care să-l pună ei în discuție în tribunalele de reclamare a delictului de simbolism.

Acolo vor să ajungă aceste lepre! La „dovedirea” existenței unei presupuse tumori canceroase puse de noi pe gâtul lor de etnici (de n-ar avea parte!), pentru a impune reconsiderarea valorilor estetice a monumentelor noastre. Este adevărat, pare ilară agitația veneticilor, mai ales că nu ne-am înghesuit (nu am făcut-o nici măcar în Anul Centenarului) să ridicăm, să punem la loc, să refacem măcar, monumentele simbol ale devenirii noastre ca Neam și Țară. Dar se simte o înmulțire a dorinței de a aduce toate aceste simboluri la locul lor. Sunt parcă din ce în ce mai multe urme ale acestei voințe. Câte un bust, câte o statuie, ușor-ușor, monumentalismul Națiunii Române se reașează pe repere, e drept încă timid…

Or, cum ar putea pelagra veneticilor, acești șerpi hrăniți din prea buna noastră cumsecădenie, să încetinească până la stingere această revenire a voinței noastre de a ne afișa istoria dacă nu prin crearea unor noi structuri la „nivelul” cărora să pună în discuție valoarea artistică a monumentelor?! Și ar fi doar o altă realizare în prag de centenar al Trianonului! O schimbare legislativă care să ne plimbe cu monumentele noastre pe la felurite și tot mai greoaie avizări „de specialitate”, nu ale ministerului Culturii, cel puțin nu atâta timp cât acolo mai există urme ale acelora care vor să apere identitatea noastră, ci pe la structurile care stau să ne dicteze nouă cum să ne să ne afișăm simbolurile și istoria, cum să vorbim despre înaintașii noștri… Și este atât de simplu pentru ei… Sub marota acuzației de legionarism, ne pot interzice nu doar straiele populare, nu doar Eroii deja atât de uciși de prea multa și adâncita noastră indiferență, ci ne pot suprima chiar simbolurile strămoșești cruciale.

Națiune! Am greșit de mult prea multe ori în aceste trei decenii pentru a ne permite să mai fim indiferenți… Am greșit când am acceptat supuși ca busturile unui Mareșal al Neamului să nu mai fie expuse public… Am greșit când i-am lăsat să dea „la topit” revistele de istorie, pe motiv că erau expresia unei propagande antonesciene. Am greșit când nu i-am dat cu frunțile de băncile parlamentului pe toți aceia care au pus umărul trădării la schimbarea legislației încât, nu doar straiul popular a devenit exponent al legionarismului (!), ci românismul a fost conturat ca fiind de factură legionară! Am greșit și când am permis unei imbecile, care a dat un ordin oficial pentru a nu se mai intona Imnul țării la manifestările publice sportive, să rămână în scârbavnica ei prezență de ministru. Am greșit când nu ne-am dus peste o altă dobitoacă, o individă care le interzicea ea românilor să intre cu tricolorul la Muzeul Satului, să o luăm și să o atârnăm pe post de paiață la porțile pe care le servea. Am greșit când le-am permis veneticilor să ne înșurubeze plăcuțe bilingve, apoi să le demonteze pe ale noastre, să ne dezafecteze monumentele. Monumentele!… Care nu sunt doar efigii în piatră, ci sunt coastele țării pe care se sprijină perenitatea unui Neam.

Am fost Națiunea cu atât de multe, frumoase, profunde, superbe simboluri… Dar astăzi, Grădina Maicii Domnului parcă își plânge sărăcia tot mai sărăcită de nepăsarea noastră… Avem curajul să privim ce a mai rămas „înăuntru”? Avem îndrăzneala de a numără simbolurile noastre și de a le inventaria pe cele ale veneticilor?

Regăsim voința de a ne rosti Istoria devenirii și, de ce nu, a redevenirii noastre? De noi depinde!

 

 

Autor Cezar A. Mihalache 07 Iulie 2019, 20:03 Natiunea
Scrie un comentariu

Comentarii

Nu exista inca comentarii!

Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.

Scrie un comentariu
Vezi toate comentariile

Scrie un comentariu

Adresa ta de e-mail nu va fi facuta publica.
Campurile marcate cu * sunt obligatorii