Jurnal urban | Coronavirusul a paralizat şi gândul!

În fiecare secundă mă întreabă facebook la ce mă gândesc?
E destul de greu să răspund la această întrebare pentru că gândurile sunt aceleași în fiecare secundă.
Nu mai există varianta de a mă gândi la altceva decât la ceea ce trăiesc zilnic. Totul dar absolut totul se învârte în jurul acestui coronavirus.
De aproape trei luni de zile gândurile sunt paralizate. De parcă zici că am luat anestezice în fiecare zi şi acum își fac efectul.
Totul este blocat în timp și spațiu. Nimic nu mai este cum era înainte. Zilele sunt toate la fel, trase la indigo. Acum e luni acum e duminică. Nu ştii când trece timpul şi de ce trece aşa se greu. Se stă pe loc.

Cu toții reacționăm în funcție de cum vrea virusul ăsta. Suntem la mâna lui şi trebuie să facem cum vrea el.
În fiecare zi se vorbește despre aceleași lucruri: câte persoane s-au infectat, câte s-au vindecat, câte au decedat, cum se zbate toată lumea să se implice în această luptă, de la cei de sus până la cei de jos. Lumea e încă bulversată pentru că am fost luați cu toții pe nepregătite.
Şi, stau să mă întreb, dacă lumea era pregătită, tot era haos?. Cred că da pentru că e ca şi cum ai găzdui pe cineva necunoscut în casă timp de câteva luni şi trebuie să te obișnuiești până îi cunoști stilul de viață!
Așa că stăm la mila virusului să își facă el de cap cum vrea şi așteptăm să se mai potolească. Sau mai bine zis să se îmbuneze şi să ne mai lase să respirăm.

Am tot auzit diverse păreri, specialiști care își dau cu părerea, fiecare cu punctul lui de vedere; dar nu am auzit pe nimeni să se întrebe cât anume vor mai putea îndura şi rezista oamenii, din punct de vedere psihic.
Fac parte dintr-o categorie de persoane a căror activitate este complet blocată. De cum va evolua situația depinde reluarea activității pentru că implică adunări de persoane. La această industrie nu s-a gândit nimeni. Şi este o mare industrie care, pornind de la cea mai mică verigă, afectează populația.
Totul e ca într-un domino...cade o piesă, cad toate.

Așa cum am spus suntem la mila virusului. Trăim şi acționăm cum vrea el. Acum el vrea ca noi să trăim din amintiri! Poate va veni o zi când el însuși va deveni o amintire. Din păcate, acum el are putere de viață şi de moarte asupra noastră.
Şi atunci, revenind la început...La ce mă gândesc? Acum am găsit răspunsul: mă gândesc la viață, la speranță, la ziua în care vom putea circula liber pe stradă fără să completez vreo declarație anume, la sănătate, la momentul când îmi voi revedea prietenii şi îi voi putea îmbrățișa fără frică, la normalitatea de dinainte, la multe.

Vorba lui Cioran: "Totul e așa cum a fost întotdeauna și, cum, fără îndoială, va fi până când nu va mai fi nimic"
Voi la ce vă gândiți?
Vă îmbrățișez cu drag, virtual! Altfel nu am cum... nu mă lasă coronavirusul!