S-o ajutăm pe Victoriţa să meargă!

Se spune că destinul ţi-l dă Dumnezeu dar, uneori, ţi-l poţi face şi singur. Nu există durere mai mare pe lumea asta ca o mamă să-şi vadă propriul copil suferind, să nu ştie ce are şi să nu îl poată ajuta. Dar, în ciuda unor astfel de greutăţi, am întâlnit oameni care îi zâmbesc sorţii în faţă şi trăiesc doar cu speranţa că într-o zi Dumnezeu îşi va revărsa bunătatea şi peste destinul lor

Un zâmbet pentru Dumnezeu…

Maricica Popa este o femeie foarte frumoasă şi zâmbitoare. Trăieşte în Brăila şi, la prima vedere ai spune că este extraordinar de fericită, că are o casă mare, condiţii de trai foarte bune şi o familie fericită. Această doamnă este zâmbitoare nu din cauzele enumerate mai sus ci pentru că aşa a învăţat să înfrunte greutăţile vieţii, cu zâmbetul pe buze. Dacă ar fi să spunem pe scurt povestea de viaţă a femeii, aceasta ar fi: are 40 de ani, cancer mamar, doi copii dintre care o fetiţă de 17 ani care nu poate merge, fostul soţ un alcolist notoriu care şi-a lăsat familia în voia sorţii, drept urmare mama şi cei doi copii locuiesc în chirie. Toţi trei sunt înscrişi şi la liceu, tocmai pentru a avea măcar o diplomă de 12 clase.
Când intri în cămăruţele unde stau cei doi copii şi mama lor, se degajă o energie pozitivă. Într-una dintre camere o găsim pe Victoriţa, o fetiţă deosebit de frumoasă, cu ochi mari şi negri şi un păr creţ şi negru ca pana corbului. Fata stă întinsă în pat şi priveşte la televizor. Când vede că am venit, un zâmbet larg se întrezăreşte pe faţa ei. Mama, cu lacrimi în ochi ne spune că fiica ei nu poate merge. De altfel, căruţul special care stă de pază după uşă este dovada clară.

11 intervenţii chirurgicale în cei 17 ani de viaţă

În data de 26 noimebrie, în urmă cu 17 ani, Maricica Popa a adus pe lume o fetiţă extrem de frumoasă căreia i-a pus numele Victoria. “Victoriţa s-a născut un copil normal, la 7 luni, cu o greutate de 900 de grame. Până la 4 luni a fost un copil normal şi între 4 şi 6 luni am văzut o schimbare, adică nu mai vedea normal, ci privirea era încrucişată, nu îşi mai ţinea căpuşorul. Am mers cu ea la medic şi a spus că situaţia este normală, fiind născută prematur. Apoi, am fost la alt doctor care a sesizat că fetiţa are ceva la creier. Apoi am ajuns cu ea la Bucureşti (în 1995) la spitalul clinic de Psihiatrie “Alexandru Obregia”, i s-au făcut toate investigaţiile şi i s-a şi pus primul diagnostic de “retard psihomotor şi de limbaj, hidrocefalie internă şi externă prin atrofie corticală, microcefalie, porencefalie, pol temporal stâng, strabism convergent ochi drept”. Adică, în termeni populari, fetiţa mea nu stătea în şezut, nu vedea, nu avea dinţi, nu gângurea deloc. Când am aflat de acest diagnostic, am mers să o tratez la acelaşi spital în Bucureşti. Doctorul a prescris un tratament pe care l-am urmat şi mi-a spus că este atât de afectat creierul cum ar fi o varză toccată. De aceea trebuia să vorbesc în permanenţă cu ea, să audă mai tot timpul un radio sau televizor mergând. Tot doctorul mi-a spus atunci că dacă e să poată trăi, fata nu va creşte nici fizic nici psihic decât la nivelul unul copil de 5 ani dar cu ajutorul lui Dumnezeu a crescut mai mult”, povesteşte cu lacrimi în ochi Maricica Popa.



De Moş Nicolae a făcut primii paşi

Singura problemă a fetei acum este că nu poate merge. Până acum a făcut 11 intervenţii chirurgicale. Primele patru au fost făcute la Brăila de dr. Ioan Florin în perioada 1997-1998 când i s-a făcut alungire de tendoane şi operaţie anghinală apoi a făcut recuperare medicală serioasă şi în preajma sărbătorilor de iarnă, chiar în seara de Moş Nicolae fetiţa a făcut primii paţi, înconjurând masa din casă. “A fost cea mai mare reuşită a noastră”, îşi aminteşte mama. “Mergeam regulat la gimnastică recuperatorie şi am sperat că va reveni pe drumul cel bun. Dar, fetiţa mea cu cât creştea, cu atât lua şi în greutate şi din ce în ce se îngenunchea. Ea urma atunci să intre în clasa 1 dar am decis să mergem iar la Bucureşti să facă un tomograf pentru că eu mi-am dorit enorm ca Victoriţa mea să meargă la o şcoală pentru copii normali, după ce făcuse patru ani de grădiniţă. Dupa acel tomograf, doctoriţa ne-a trimis să facem un control şi la spitalul Marie Curie. După acel control din anul 2000, i s-a prescris o injecţie cu toxină botulinică iar la 2 luni după ce a făcut acea injecţie, fetiţa mea nu a mai putut merge deloc şi a ajuns în căruţ. Sufletul meu de mamă îmi spune că de la acea injecţie i se trage toată nenorocirea. În 2005 a făcut o operaţie la Spitalul “Grigore Alexandrescu” de luxaţie coxofemurală sold stang şi în acelaşi an o altă operaţie de fractură femur stang. În anul 2009 la Mangalia fetiţei i s-a făcut o altă operaţie de alungire tendoane la genunchi. Toate aceste operaţii nu au dat niciun rezultat şi nici un doctor nu mi-a dat nicio explicaţie plauzibilă de ce starea fetiţei mele nu se îmbunătăţeşte. Acum, fata nu mai poate să se ridice pe picioarele ei. Se mişcă doar ajutându-se de mâini”, continuă să povestească mama fetiţei.


Are o singură dorinţă: să-şi vadă copilul mergând

Uneori, femeia simte că nu mai are putere să lupte şi să spere dar fiica ei o încurajează că într-o zi se va face bine. O bucurie se întrevede în ochii mamei când întreb dacă ar exista o speranţă să se facă bine şi, inevitabil primesc un răspuns pozitiv: “Am auzit că există un doctor care ar putea să îmi pună fetiţa pe picioare, este în Bucureşti şi se numeşte profesorul Gheorghe Burnei la care ne-am dori să ajungem la spitalul Marie Curie. Am citit că a tratat şi alţi copii care, după ce au fost operaţi de dumnealui, au mers pe picioare. Îmi pun speranţa că mă aude şi mă poate ajuta să îmi vindec fata. Să o văd mergând!
Din păcate, de parcă nu ar fi fost destul de greu situaţia,  anul trecut Maricica Popa a fost diagnosticată cu cancer mamar. “Până în prezent am avut două intervenţii chirurgicale, am fost diagnosticată anul trecut cu cancer mamar şi imediat am fost operată la Cluj, după care am făcut chimioterapie. Apoi, boala a recidivat şi de curând am fost iar operată. Pe acelaşi sân am o altă tumoare recidivată şi în aprilie trebuie să mă întorc la Cluj să se ia biopsie. Baiatul meu mă ajută enorm cu fata. Chiar dacă el lucrează şi aduce cel mai mare venit în casă, nu vreau să îl împovărez prea mult cu fata. Atât cât pot, fac eu”.

Veniturile familiei adunate nu depăşesc 2.000 lei

În ceea ce priveşte veniturile familiei, fetiţa beneficiază de o indemnizaţie de handicap în valoare de 500 lei, mama are dosar de pensie de handicap de 33 lei iar din noiembrie 2011 Maricica Popa s-a pensionat pe caz de boală şi are o pensie de 350 lei. “Anul trecut în luna august mi s-a ridicat dreptul de însoţitor când a fost comisia fetei. Primăria a spus că nu mai are bani să plăteacsă şi atunci am facut dosar de pensie de handicap care este de 33 lei”. Chiar dacă veniturile nu sunt atât de mari, cei doi copii şi mama lor se descurcă la limită cu cheltuielile lunare.

“Casele nu stau în buzunarul meu precum cheile”

Momentan, cei trei locuiesc cu chirie în casa unei persoane binevoitoare, în două camere, pentru care plătesc 250 lei plus utilităţi.
“Nu avem o casă a noastră. Am fost căsătorită dar în 2005 am divorţat şi m-am trezit aruncată în stradă. Din anul 2000 am depus un dosar pentru o locuinţă socială şi, din păcate, nu mai ştiu nimic. Am tot fost la primărie, chiar în 2008 în audienţă la primarul Simionescu. Dânsul mi-a spus că casele nu stau în buzunarul dânsului precum cheile. În 2000 când am depus dosarul am fost cu copii la domnul primar Anton Lungu şi mi-a spus atunci că trebuia să rezolv problema căsătoriei deoarece dacă divorţam atunci, aveam dreptul la locuinţă, având copil cu handicap. După divorţ, în 2005 am fost la domnul primar Cibu în audienţă şi mi-a dat acelaşi răspuns ca actualul primar. Nu cerşeam nimic decât un acoperiş pentru fetiţa mea. Eu am boala asta şi mâine- poimâine pot muri dar copii mei pot rămâne pe drumuri. Conform legii persoanelor cu handicap, din câte ştiu, am avea drept la locuinţă. Probabil, dacă mă duceam pe la Biserica Greacă să cerşesc, mă vedeau altfel autorităţile, îmi dădeau atenţie. De când am divorţat am stat în chirie în trei locuri. Nici aici nu am siguranţă deoarece bătrâna a pus casa în vânzare. Am reuşit şi eu şi fata să facem buletin de Brăila, o bătrână ne-a ajutat”, explică Maricica Popa.

“Îl rog în fiecare seară pe Dumnezeu să facă o minune”

În ciuda greutăţilor cu care se confruntă, femeia şi-a îndemnat mereu copiii să-şi termine studiile şi cu mândrie spune că şi ea este elevă ca şi copiii ei la liceu. “Sunt colegă la liceu cu fiul meu pentru că vreau să termin şi eu 12 clase. Ne susţinem reciproc toţi trei şi trăim cu speranţa că va fi bine. Înfruntăm greutăţile cu zâmbetul pe buze. Încă lupt pentru copiii mei şi sper să-mi văd fata pe picioarele ei. În fiecare seară îl rog pe Dumnezeu să facă o minune să-mi văd fata mergând din nou. Şi, apoi, pot să mor...”
Este cea mai mare durere, ca mamă, să vezi cum suferă propriul copil. “Dar, îi mulţumesc lui Dumnezeu că am o fată frumoasă, deşteaptă, sensibilă, are note bune. Fetiţa mea beneficiază de învăţământ la domiciliu, şi mulţumesc pe această cale Inspectoratului Şcolar, doamnei director Simionescu pentru că ne-a ajutat aşa şi sper să fie bine până la terminarea liceului. Mă bucur că vorbeşte coerent şi poate să spună dacă o doare ceva sau îi este foame”, spune mama fetiţei cu bucurie.

“Îmi doresc să ajung la profesorul Burnei pentru că ştiu că mă va vindeca”

Într-adevăr, Victoriţa are toate calităţile pe care le-a enumerat mama. Fata, cu ochii mari şi părul negru ne-a spus cum decurge o zi din viaţa ei: se trezeşte dis de dimineaţă, se pregăteşte pentru ore, apoi scrie şi învaţă, se uită la televizor, scrie pe laptop sau navighează pe internet, inclusiv pe reţelele de socializare unde are câţiva prieteni cu care mai vorbeşte şi prin mesenger. Fetiţa spune că discută şi cu alţi copii din ţară care au aceeaşi boală ca a ei şi se încurajează reciproc. “Mă simt bine şi încerc să trec peste tot greul şi să-mi văd de viaţă că nu am altă soluţie. Nu e tocmai confortabil dar asta e”, spune Victoriţa.
Fata ne-a mai mărturisit un lucru pe care l-am aflat şi de la mama ei. A auzit că există un profesor universitar la Bucureşti care ar putea s-o facă bine. Am întrebat-o ce i-ar spune dacă ar fi faţă în faţă cu el şi fata a răspuns: “ l-aş întreba dacă ar mai fi o şansă cât de mică să mă fac bine şi dacă îmi spune că "da" atunci pornim la drum cu orice risc pe care mi-l asum. La celelalte operaţii nu mi-a fost frică, dar e normal să am emoţii. Sunt săgetător ca zodie, sunt puternică”.
La şcoală învaţă bine, are calificative bune iar asta o demonstrează şi foaia matricolă. Materiile ei preferate sunt limba şi literatura româna, matematica, geografia şi limba engleza. “După ce termin liceul aş dori să fac şi o facultate la distanţă. Aş vrea să fac medicina, să devin medic pentru că am fost pusă în postura de pacient şi aş vrea să văd ce simte un medic atunci când are rezulate deosebite şi se fac bine oamenii, dar mai ales copiii care suferă de diverse boli”, spune Victoriţa.

“Primul lucru pe care l-aş face dacă aş merge ar fi să mă plimb cu bibicleta”

Am întrebat-o pe fetiţă cum se vede peste un an şi am primit răspunsul pe care îl bănuiam: “Aş vrea să fiu pe picioarele mele. Primul lucru pe care mi l-aş dori să-l fac dupa ce voi merge iar ar fi să merg cu bicicleta. Nu am dar poate voi avea.  De asemenea, mi-ar place să merg la munte, am fost acum ceva vreme la Târgu Neamţ la mănăstirea sfintei Teodora de la Sihla. Vara, merg şi la biserică cu mama. Tot cu mama am fost acum trei ani într-o tabără gratuită la mare şi a fost cea mai frumoasă experienţă”.
La cei 17 ani pe care îi are, Victoriţa Ciucă s-a maturizat destul de repede. Totuşi, undeva în sufletul ei au mai rămas plăcerile copilăriei, păpuşile şi micile pasiuni gen croşetatul. Fetiţa a dovedit că a reuşit să înfrunte greutăţile cu zâmbetul pe buze şi aşa va face şi de acum încolo. Din cauza sedentarismului, la 12 ani Victoriţa ajunsese să cântărească 78 kg. A mers la un medic foarte bun care i-a dat un regim sever, fiind diagnosticată cu obezitate de gradul 2 spre trei, la un pas de declanşarea glandei. “Doctorul mi-a dat acel regim pe care l-am urmat cu stricteţe dar primele rezultate s-au văzut abia după doi ani. Într-o zi când m-am uitat în oglindă am văzut că slăbisem puţin şi asta m-a ambiţionat să continui regimul şi să slăbesc mai mult. Am avut ambiţie şi am reuşit. Acum am 50 kg şi 1,55 m”.

Tatăl fetei nu i-a mai plătit pensie alimentară din mai 2011

Când vine vorba de tatăl copilei, Maricica Popa ne spune că omul nu s-a mai interesat de fată de când a divorţat. Ba, mai mult, nu i-a mai plătit pensia alimentară de 62 de lei din mai 2011. “Fiecare om greşeşte, tatal ei este alcoolic, acest viciu l-a ruinat. Inainte de ziua fetei, anul trecut, l-am întâlnit şi nici nu l-a interesat ce face fata. Din contră, eu am luat-o pe Victoriţa şi i-am dus-o s-o vadă”.
În schimb, fetiţa are o relaţie deosebită cu fratele ei mai mare, chiar dacă băiatul, din când în când o mai şicanează “din dragoste”. “Cu fratele meu mă înţeleg bine, ştiu că mă iubeşte. Din când în când mai face câte o şicană, dar nu mă supăr. Când eram mica mă dojenea că mă jucam cu păpuşile şi le aruncam iar el trebuia să le strânga. Şi, normal că îi spuneam că nu are altceva de făcut”.
Pana la relaţie de mamă-copii, cei trei sunt cei mai buni prieteni.

“Din dragoste” pentru doamna învăţătoare

În anul 2002, Victoriţa a simţit că e momentul să facă un gest deosebit pentru doamna învăţătoare Tarcea Aneta care a acceptat-o ca elevă în clasa I neţinând cont de situaţia ei. “Am făcut ce am simţit atunci. Am fost la emisiunea “Din dragoste” iar Mircea Radu a venit la Brăila fiind impresionat de povestea mea. I-am dat un mesaj de dragoste doamnei învăţătoare pentru că m-a acceptat în clasa dumneaei, aşa cum sunt, m-a învăţat să scriu şi să citesc. Doamna a fost extraordinar de emoţionată şi mi-a mulţumit cu lacrimi în ochi”.

Un zâmbet nu costă bani!

Victoriţa poate fi un exemplu de viaţă pentru copiii de vărsta ei dar şi pentru noi, adulţii. Modul ei de gândire, felul cum acţionează în fiecare zi ca să se simtă bine sufleteşte este uimitor. Mereu găseste forţa care să o ajute să meargă mai departe. “Simt că cei din jurul meu îmi transmit energie pozitivă şi asta îmi dă putere să lupt; mai sunt şi unele persoane care îmi transmit şi energie negativă dar nu le bag în seama şi trec cu vederea”, spune fata.
Iar mama o completează: “Trebuie să iertăm pentru că omul greşeşte. Să luptăm şi să mergem râzând pe stradă. Mulţi îmi ştiu supărările şi greutăţile şi se mira că pot să mai zâmbesc. Un zâmbet nu costă bani”.

Victoriţa Ciucă este o victorioasă!

Victoriţa parcă poartă un nume predestinat. Soarta ei trebuie să fie victorioasă iar noi, cei din jurul ei, să o ajutăm să îşi îndeplinească visul, acela de a merge. Fetiţa îşi doreşte din tot sufletul să ajungă la Spitalul Marie Currie la prof. Univ. Dr. Gheorghe Burnei, “salvatorul copiilor”, cum a fost denumit. Cu ajutorul lui Dumnezeu va ajunge şi acolo şi sperăm că domnul profesor îi va da o şansă la o viaţă normală.
În finalul acestui reportaj, Maricica Popa, mama Victoriei mai transmite un ultim mesaj către primarul municipiului Brăila, Aurel Simionescu: “Îl rog pe domnul primar să ne ajute cu o locuinţă şi în rest să ne dea Dumnezeu sănătate...”.