Să te stingi ucis de foame din prea multă dragoste de slavă…

Nu suntem încă acolo… Dar nici departe… Ne despart, nu zile, nu luni, ci poate câteva sezoane agricole… Căci, în curând, nu în ani o să ne măsurăm timpul rămas până la noi și noi încercări, în fapt cu același substrat, ci în „recolte”… Tone, sute, mii de tone de cereale pe care le vom privi trecând… Doar trecând… Și care nu vor mai fi nici măcar ale noastre… Pentru că acela care nu își apără rodul țării, îl pierde risipit pe câmpuri… Putrezind, pentru că nu are unde să-l ducă… Și vom fi flămânzi cu propriile câmpii pline…

Într-un fel, suntem la al doilea „aquis comunitar” aplicat României… Primul a fost cel al aderării la UE… Pe care noi l-am transformat în propria destructurare și distrugere, industrială, comercială și agrară, pentru că nimeni nu ne-a reprezentat și nu ne-a apărat interesele… Nimeni nu a cerut, în numele nostru, drepturile și cotele a ceea ce putea produce agricultura țării… Nimeni nu i-a apărat pe fermieri, iar României i s-a alocat doar manșeta de pe paginile anexă ale „aquis” -ului agro-industrial…

Acum suntem la al doilea „act”… Și ar fi trebuit să fim pregătiți… Să știm că ne așteaptă doar o altă devalizare și destructurare, și, da!, trebuie să ne apărăm singuri, în inima „familiei europene”, de chiar ea, Europa… Dar am lâncezit în nesăbuința acceptării tacite… Din prea multă delăsare, din prea multă neghiobie… Și doar puține, în comparație cu acestea, trădări și vânzări… Pentru că, trădările și vânzările au fost doar ace de sare azvârlite peste rănile deschise, adâncite, hăcuite de noi înșine, prin delăsare, nesăbuință, nepăsare…

Era tot mai clar că urmează un soi de nou „aquis comunitar” din clipa în care Europa ne-a vânturat obligativitatea unui anumit procent de terenuri, dar numai dintre cele fertile, pe care să-l lăsăm pârloagă-literă-de-lege pentru încadrarea în felurite „deal” -uri pretins ecologice… De fapt, să reluăm lecția de la momentul aderării la UE… Să nu mai producem pentru a nu mai exista pe nici un fel de piețe… Și a nu mai încurca socotelile altora… Doar că, acum, nici măcar nu mai avem un reper de aderare în fața noastră… Nu mai avem nici măcar un vârf de morcov putred agățat de lanseta-ștreang din ceea ce s-a vânturat la început… Iar acest „aquis” este doar o continuare a destructurării, prin sărăcire și înfometare, totul, deloc bizar, întru’ slavă altora…

Și totul este atât de fățiș… Dar neghiobia ne-a legat parcă mâinile, nu cu fire din funia pe care fel și fel venetici au tot încercat să ne-o agațe de gât, ci de-a dreptul cu sârmă… Una ghimpată, să nu îndrăznim cumva să mai mișcăm nici măcar un deget, în sus, întru’ „slavă”… (Că dacă tot ne stingem, măcar să o facem „salutând”, nu?!)… Or, atât de fățiș ni se impun noi obligații, că Germania își permite să trimită și emisari care să ne spună cât, cum și pentru cine mai putem tranzita mărfuri pe Dunăre și prin porturi… Iar noi nici măcar nu mai bâzâim, ce să mai protestăm?!, la ferestrele acelora care ne-au adus aici, în acestă proslăvire-lamă-de-brici la gâtul țării… Doar câțiva dintre cei ce mai apără pământul sfânt al țării se târăsc la Bruxelles, cu ultimele forțe parcă, să roage cucuveaua Europei să ne lase și nouă ceva… Un pic de loc… În porturi, pe liniile de navigare, în depozite și în silozuri… În propria casă! Căci, în casa noastră am ajuns a ne cerși un loc, fie și în cel mai îndepărtat și întunecat colț… În propria casă?!… Și ne mototolim căciulile în mâini, milogindu-ne de Europa să (ne) găsească o soluție „pentru o împărțire a fluxurilor de mărfuri în funcție de origine (Ucraina și România), în vederea stabilirii unui calendar de accesare a logisticii de export” (Alianța pentru Agricultură și Cooperare)… Un colțișor în propria casă?!… Doar atât mai putem?…

Și nu, nu o să primim nici măcar locul din cel mai îndepărtat și întunecat colț!… Pentru că nu primești nimic prin cerșeală… Cum nu am primit nici prin umilințele anterioare… Iar cerealele noastre vor ajunge a putrezi pe câmpuri… Pentru a face loc altora să tranziteze porturile, să acapareze rutele de navigare spre alții, să umple depozitele și silozurile pentru a adăposti „rodul” Ucrainei. Strict în interesul comercial al acesteia… Și nu pare că suferința ne va fi curmată nici măcar repede… Suferința de a vedea lanuri întregi arse, abandonate, părăsite, acea pârloagă-literă-de-lege, în soare, apoi suferința de a simți foamea pântecelor… Ale pământului, ale noastre… Pentru că „logistica” impusă acum de Germania, pentru porturile și rutele de navigare, dar și depozitele și silozurile existente, ori cele ce se vor construi (tot pe datoria noastră de țară în fața viitorului!), va fi completată și prin acea pretenție a Europei de a lăsa terenurile agricole necultivate… Pentru că așa nu vor mai exista nici presiunile producătorilor locali asupra guvernanților de a redeschide rutele și porturile pentru exporturi, prioritar în interesul nostru și, abia apoi, al altora…

Dar noi, cum suntem însă deja înghesuiți într-un colț al propriei case, nu mai vedem aceste lucruri în ansamblul trasat de Europa… Ni se impune să exportăm și mai mult prin porturile noastre… Chiar dacă, deja, tonele de cereale din Ucraina, „pentru tranzit sau export final, au pus presiune pe întreaga rețea logistică și de depozitare din România” (Alianța pentru Agricultură și Cooperare)… Ni se impune un nou plan la hectar de „aquis european”, de minim două milioane de tone de cereale… Ale Ucrainei… Strict ale Ucrainei… Și nici un kilogram de al nostru… Nici dintre cele stau în silozuri gata a se usca până la a nu mai fi bune nici măcar ca furaje, nici din miile de tone ce vor începe a putrezi pe câmpuri… Ni se spune doar, rece, nemțește!: „Fiecare tonă contează!”… Dar numai „fiecare tonă din Ucraina”, de parcă foamea lumii a lumii a treia (invocate teatral, prioritar foamei noastre, a țării, și în curând a Europei), se poate acoperi (de parcă ar putea fi acoperită cumva…) doar cu cerealele ucrainiene. Și ni se amintește, tot cu duritatea briciului nemțesc, de „angajamentul dumneavoastră (…) pentru efortul nostru comun de a debloca exporturile de cereale din Ucraina” (dixit, ministrul german de Externe, Annalena Baerbock)…

De fapt, angajamentul trădătorilor și vânzătorilor de țară, ei, guvernanții… Pentru care nu sărăcirea, pauperizarea, înrobirea prin „robor” (și alte speculații de decont „fiduciar” al unei nații), nu seceta pârjolitoare, nu frigul ori privațiunile ce ne pândesc, nu ele reprezintă o prioritate… Ci „facilitarea exportului de cereale din Ucraina, obiectiv esențial” (dixit, premierul de colonie al Germaniei și UE, Ciucă N.)…