Trăim vremuri tulburi

În vremurile tulburi pe care le trăim, mulți dintre noi au uitat de 4 martie 1977... În acea zi, la ora 21,22, preț de 55 de secunde, România a trăit clipe de coșmar, fiind zguduită de cel mai puternic cutremur, cu magnitudinea de 7, 4 . Atunci, credeam că s-a declanșat iadul pe Pământ. Mii sau zeci de mii de clădiri s-au prăbușit, oamenii prinși sub moloz au îngroșat numărul de morminte din cimitirele Capitalei sau au agonizat pe paturi de spitale, viața culturală a sărăcit în câteva secunde cu mari personalități, din toate domeniile. Credeam atunci că am plătit tributul unei alte generații de sacrificiu, ne-am mobilizat cu mic cu mare să ștergem urmele dezastrului și ne-am continuat existența cu bune, cu rele, în speranța că nu ne vom mai întâlni cu astfel de momente, iar copiii sau nepoții noștri vor păstra doar în paginile cărților de istorie imaginile acelea de coșmar.

N-a fost însă așa...În urmă cu doi ani, pandemia de COVID 19 a îngenuncheat întreaga planetă, a secerat milioane de suflete, ne-a obligat să suportăm tot felul de restricții sau de distanțări, spitalele au devenit neîncăpătoare. Copiii și nepoții noștri și-au ascuns zâmbetul sub o mască, școlile și locurile de muncă s-au transferat în mediul on line, groaza și teroarea au încolțit în fiecare dintre noi, cu fiecare știre sau imagine despre virusul ucigaș.

Între timp, în lume erau câteva conflicte, se purtau câteva războaie, dar, noi credeam că în Europa s-a așternut pacea și liniștea, că pandemia a unit oamenii, indiferent de continentul în care trăim. Speram ca primăvara ce ne bătea la ușă să șteargă tot răul care se abătuse peste omenire.

Pe 24 februarie însă, a început războiul. Nu peste mări și țări, ci chiar în coasta noastră, la o aruncătură de băț de granița cu Ucraina. Rușii au invadat țara vecină, au bombardat clădiri, aeroporturi, spitale sau gări în care se aflau femei și copii, au început să cucerească orașele mari, Nebunia lui Putin și setea lui de reîntregire a imperiului țarist a îngrozit întreaga lume, iar imaginile cu refugiați care bat la granițele cu România au declanșat o adevărată mișcare de forțe pentru ajutorarea femeilor cu copii în brațe, copii cu lacrimi în ochi sau bătrâni obosiți de drum, de frig și de groază.

Pe de altă parte, curajul poporului ucrainean și al președintelui Zelenski atrag atenția întregii lumi. Un mare actor în teatrul de război, un patriot adevărat, un PREȘEDINTE în adevăratul sens al cuvântului...
Nu știu cât va mai rezista în fața rachetelor lui Putin, nu știu ce deznodământ va avea acest război, dar, în această săptămână, în care Ucraina a dat lumii o dovadă imensă de curaj, am înțeles că încă există eroi și încă mai sunt generații de sacrificiu.

Este 4 martie și, privind dezastrele din Ucraina, mi-am amintit de cutremurul din 1977. La o aruncătură de băț, acum, este război, un dezastru provocat de un dictator care încearcă să spele creierele poporului rus și să îngenuncheze o țară liberă și independentă. Pentru noi, pentru copiii și nepoții noștri, pentru întreaga Europă, sunt vremuri tulburi, este teroare și, mai nou, amenințare nucleară, de parcă nu ne-ar fi fost de ajuns dezastrele naturale și pandemia prin care am trecut.