Săptămâna wow a Simonei Halep

De-a lungul zecilor de ani de competiţii europene, mondiale, olimpice, universitare, balcanice şi care or mai fi fost ele, România a fost mereu remarcată prin performanţele sportivelor sale. E adevărat, şi băieţii au avut partea lor de contribuţie, dar parcă cele mai multe aprecieri, medalii şi diplome au fost contabilizate în dreptul fetelor.

Şi, fără teama de a greşi, multe dintre ele au rămas în istoria sportului mondial prin performanţele lor. Să ne amintim de atletele Iolanda Balaş, Viorica Viscopoleanu şi Mihaela Peneş, de jucătoarea de tenis de masă Maria Alexandru, de Nadia Comănici, de recordmenele mondiale la săritura în lungime, Anişoara Cuşmir, şi la probele de semifond, Gabi Szabo, de Elisabeta Lipă, considerată cea mai bună canotoare a secolului XX. Alte zeci de sportive pot fi nominalizate şi ele.

Cea de pe urmă mare sportivă care intră definitiv în conştiinţa milioanelor de români este tenismena Simona Halep. Nu neaparat faptul că a câştigat turneul de la Doha de o manieră impresionantă, pierzând un singur set în cinci partide disputate cu trei dintre tenismenele aflate în primele zece locuri din lume mă face să cred că Simona Halep va ajunge într-o bună zi numărul unu, ci maniera în care se impune în faţa adversarelor.

„Am jucat cu plăcere“, afirma Simona la sfârşitul meciului cu nemţoaica Angeliq Kerber. Şi o cred că este aşa, după atitudinea ei din teren, unde nu le-a lăsat nici o şansă lui Errani, Radwanska sau Kerber. Cel puţin în meciul cu Radwanska ne-a arătat ceea ce numai marii campioni pot face, să revină de la 2-5 şi să câştige opt ghemuri consecutiv.

Explozia Simonei Halep nu este deloc întâmplătoare. Nu ştiu cât talent are, dar sunt convins că este foarte inteligentă, iar în spatele său sunt 16-17 ani de muncă în care a tras ca la galere. Rezultatele nu au apărut din neant. Ca junioară a câştigat Roland Garros, iar anul trecut s-a impus în şase finale ale circuitului WTA.

Anul acesta a început cu un „sfert“ la Australian Open şi finala câştigată la Doha. E doar începutul unei cariere strălucitoare, iar Simona Halep este conştientă de valoarea sa. Când spun aceasta, mă gândesc la faptul că, după fiecare victorie, nu am văzut-o să arunce racheta de bucurie, să cadă la pământ şi să sărute suprafaţa de joc, aşa cum o fac mulţi tenismeni de valoare. Doar o mână ridicată în aer şi un pumn strâns, de parcă ar fi vrut să spună: „Am făcut-o şi pe asta!“

Celor ce cred, din păcate, tot români de-ai noştri, că Halep a câştigat doar un turneu de mâna a doua, le-aş transmite repulsia care mă încearcă când aud aşa ceva. Nu pentru că nu ar avea dreptul la propria opinie, ci pentru faptul că o spun cu obidă şi cu răutate şi fără nici un temei. Sunt oameni care atâta ştiu să facă şi care în viaţa lor s-au bălăcit doar în haznaua nimicurilor existenţiale. În acelaşi timp, mă întreb ce reacţie ar fi avut aceşti compatrioţi în cazul eliminării premature sau pierderii finalei?

Pe ei şi pe alţii care sunt tentaţi să gândească la fel îi asigur că va veni o zi în care Simona Halep nu va mai juca cu gândul la premiile fabuloase cu care sunt dotate aceste turnee, ci la gloria la care visează campionii de rasă.