Maneaua – simbol al neputinţei noastre
De Victor Nafiru
De douăzeci de ani asistăm neputincioşi la asaltul manelelor şi al maneliştilor. Al muzicii importate din haremurile orientale şi adaptată la condiţiile socio-economice de la noi. Nu există cătun din această ţară unde să nu se fi auzit de Nicolae Guţă, Jean de la Craiova, Leo de la Strehaia, Salam, Vijelie, Minune.
La un moment-dat, totul se transformase în isterie: te trezeai şi te culcai pe ritmuri de manea, mergeai la serviciu ori la nuntă pe aceleaşi acorduri. Altfel spus, devenise un mod de viaţă pentru mulţi români.
În timp ce regretatul Iosif Sava se străduia să ne aducă în case bucuria muzicii, în ale sale seri culturale, maneliştii îşi proclamau regii, îşi înfiinţau posturi de televiziune, studiouri de înregistrare în numele (sub)culturii pe care o promovau cu cerbicie. Pe când ei erau îngropaţi în bancnote de toate culorile, cetăţenii acestei ţări erau îndemnaţi să dea un leu pentru Ateneu. Cel mai reprezentativ loc al culturii româneşti ajunsese, după 100 de ani de existenţă, să trăiască din mila publică, de parcă pe acolo n-ar fi trecut niciodată un Yehudi Menuhin sau un Sergiu Ceibidache. Culmea neobrăzării, unui manelist chiar îi trecuse prin cap să propună preluarea Ateneului pentru spectacolele lor, de parcă maneaua se născuse odată cu Fuga lui Bach ori cu Eroica lui Beethoven. Cunoscutul muzician de origine română Ioan Holender spunea recent cu amărăciune: „Se pare că băutul, mâncatul, banul, a avea cât mai mult au ajuns lucrurile cele mai importante...“. În condiţiile în care nu avem o sală adecvată pentru organizarea Festivalului Internaţional „George Enescu“, observaţia maestrului Holender este nu doar de bun simţ, ci şi un semnal îngrijorător în privinţa prezentului nostru cultural.
Numai maneliştii nu-şi fac griji. Pentru ei totu-i fără număr, fără număr. Nici măcar Fiscul nu-i sperie. Au ajuns exponenţii unei societăţi care şi-a uitat valorile, îşi îngroapă trecutul şi nu se gândeşte la viitor. Moştenirea culturală pare mai degrabă o sintagmă perimată în condiţiile unei economii de piaţă de genul celei româneşti. Nu am văzut niciodată invitat un adevărat muzician în emisiunile de divertisment ale posturilor de televiziune comerciale. În schimb, nu există seară să nu aflu că Zăvoranca l-a tradus pe Pepe cu nu ştiu care deputat, că Iri i-a tăiat caşcavalul Monicăi, că doamna Bamboi a ajuns la fel de celebră ca şi Clejanii ori Pamela de România, că Măruţă o umileşte pe fata Andei Călugăreanu. E drept, avem telecomanda la îndemână, dar tot la fel de adevărat este că sărăcia te împinge spre ignoranţă şi promiscuitate de toate felurile. Inclusiv culturală.
Recunosc că, uneori, sunt un naiv, care face abstracţie de faptul că trăieşte într-o ţară în care de la examenul de Bacalaureat au fost scoşi clasicii literaturii române, iar în manualele şcolare apăruseră la un moment-dat prezentatoare de buletine de ştiri şi vedete de Dorobanţi. Naiv, pentru că, încă, nutresc speranţa zilei în care să ne respectăm valorile autentice, de la Barbu Lăutaru şi Zavaidoc, de care unii nici măcar nu au auzit, până la tot ce este autentic românesc.
La un moment-dat, totul se transformase în isterie: te trezeai şi te culcai pe ritmuri de manea, mergeai la serviciu ori la nuntă pe aceleaşi acorduri. Altfel spus, devenise un mod de viaţă pentru mulţi români.
În timp ce regretatul Iosif Sava se străduia să ne aducă în case bucuria muzicii, în ale sale seri culturale, maneliştii îşi proclamau regii, îşi înfiinţau posturi de televiziune, studiouri de înregistrare în numele (sub)culturii pe care o promovau cu cerbicie. Pe când ei erau îngropaţi în bancnote de toate culorile, cetăţenii acestei ţări erau îndemnaţi să dea un leu pentru Ateneu. Cel mai reprezentativ loc al culturii româneşti ajunsese, după 100 de ani de existenţă, să trăiască din mila publică, de parcă pe acolo n-ar fi trecut niciodată un Yehudi Menuhin sau un Sergiu Ceibidache. Culmea neobrăzării, unui manelist chiar îi trecuse prin cap să propună preluarea Ateneului pentru spectacolele lor, de parcă maneaua se născuse odată cu Fuga lui Bach ori cu Eroica lui Beethoven. Cunoscutul muzician de origine română Ioan Holender spunea recent cu amărăciune: „Se pare că băutul, mâncatul, banul, a avea cât mai mult au ajuns lucrurile cele mai importante...“. În condiţiile în care nu avem o sală adecvată pentru organizarea Festivalului Internaţional „George Enescu“, observaţia maestrului Holender este nu doar de bun simţ, ci şi un semnal îngrijorător în privinţa prezentului nostru cultural.
Numai maneliştii nu-şi fac griji. Pentru ei totu-i fără număr, fără număr. Nici măcar Fiscul nu-i sperie. Au ajuns exponenţii unei societăţi care şi-a uitat valorile, îşi îngroapă trecutul şi nu se gândeşte la viitor. Moştenirea culturală pare mai degrabă o sintagmă perimată în condiţiile unei economii de piaţă de genul celei româneşti. Nu am văzut niciodată invitat un adevărat muzician în emisiunile de divertisment ale posturilor de televiziune comerciale. În schimb, nu există seară să nu aflu că Zăvoranca l-a tradus pe Pepe cu nu ştiu care deputat, că Iri i-a tăiat caşcavalul Monicăi, că doamna Bamboi a ajuns la fel de celebră ca şi Clejanii ori Pamela de România, că Măruţă o umileşte pe fata Andei Călugăreanu. E drept, avem telecomanda la îndemână, dar tot la fel de adevărat este că sărăcia te împinge spre ignoranţă şi promiscuitate de toate felurile. Inclusiv culturală.
Recunosc că, uneori, sunt un naiv, care face abstracţie de faptul că trăieşte într-o ţară în care de la examenul de Bacalaureat au fost scoşi clasicii literaturii române, iar în manualele şcolare apăruseră la un moment-dat prezentatoare de buletine de ştiri şi vedete de Dorobanţi. Naiv, pentru că, încă, nutresc speranţa zilei în care să ne respectăm valorile autentice, de la Barbu Lăutaru şi Zavaidoc, de care unii nici măcar nu au auzit, până la tot ce este autentic românesc.
Autor Victor Nafiru
Scrie un comentariu
Comentarii
Vezi toate comentariile
Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.
Scrie un comentariu