140 de ani de la Războiul de Independenţă al României (I)

Unirea Principatelor Române a constituit nu numai prima etapă pe drumul înfăptuirii statului unitar român, dar şi prologul necesar al cuceririi independenţei. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza, prin noile structuri moderne cu care a fost dotat statul naţional, prin măsurile de organizare şi de dezvoltare a armatei, ca şi prin acţiunile de politică externă ce tindeau să afirme pe plan internaţional Principatele Unite Române şi prin reformele înfăptuite a reprezentat un preludiu al schimbării statutului unui stat al cărui stadiu de evoluţie ajunsese într-o evidentă incompatibilitate cu menţinerea anacronicei suzeranităţi otomane.

Preluată cu datele conturate încă în timpul domniei lui A.I.Cuza, problema independenţei s-a impus tot mai mult pe planul realităţii statale în deceniul următor, a devenit punctul de referinţă al acţiunii cercurilor politice, preocupărilor opiniei publice. Schimbarea domnitorului în 1866 a adăugat şi nuanţe specifice de moment acestui deziderat. Astfel, în vara anului 1866, la fel ca în 1859, România a trebuit să obţină din partea Porţii atât recunoaşterea noii domnii a lui Carol, cât şi confirmarea caracterului unitar ireversibil al statului. Totodată, guvernul de la Bucureşti a trebuit să facă faţă ostilităţii evidente a Curţii de la Viena, aflată în pragul încheierii pactului dualist Austro-Ungar. În cele din urmă prin firmanul din 11/23 octombrie 1866, domnitorului Carol i s-a recunoscut atât domnia cât şi ereditatea ei.

Prudenţa poziţiilor diplomatice ale României avea constant ca fundal întreţinerea aspiraţiilor spre o viitoare independenţă. Încheierea convenţiei cu Austro-Ungaria în 1875 şi acreditarea  de agenţi diplomatici în diferite capitale europene au constituit contribuţii la afirmarea individualităţii României, fiind un preludiu al independenţei. În anul 1876 a fost încheiată o convenţie comercială şi cu Rusia, dar era limpede că nu pe această cale urmau a fi desăvârşite idealurile de eliberare naţională ale românilor. Încă din anul 1873 Consiliul de Miniştri al României a dezbătut problema proclamării independenţei, dar în acel timp nici condiţiile intene, nici cele externe nu erau prielnice unui act de autodeterminare.

La 26 iunie / 8 iulie 1876, la Reichstadt, în Boemia, împăratul Franz Joseph şi ţarul Alexandru al II-lea, împreună cu sfetnicii lor, au realizat un acord secret prevăzând ca Bosnia şi Herţegovina să fie ocupate de către Austro-Ungaria, iar estul României (Sudul Basarabiei) de către Rusia.

Întrevederea celor doi împăraţi alertase guvernul român, astfel primul ministru, Ion C. Brătianu s-a decis să facă o vizită la Sibiu pentru a se întâlni cu împăratul Franz Joseph. Mai importante au fost însă convorbirile pe care Brătianu le-a purtat o lună mai târziu la Livadia, în Crimeea, cu ţarul Alexandru al II-lea şi cu cancelarul A.M. Gorceakov. Guvernul Brătianu, având în vedere că exista perspectiva iminentă de a se declanşa războiul ruso-turc şi mai ales, ca el să se desfăşoare pe teritoriul românesc, sau cea a unei ocupaţii străine asupra ţării noastre, aşa cum se întâmplase de atâtea ori în trecut, dorea să reglementeze din timp problema intrării şi trecerii armatei ruse prin România.

Invocând motivul că România nu este un stat independent, guvernul rus a primit defavorabil ideea încheierii unei convenţii în acest sens. Dar, până la urmă, la insistenţa delegaţiei române, ţarul şi guvernatorul rus au hotărât totuşi să accepte încheierea convenţiei scrise pe baza propunerilor făcute de şeful guvernului român, inclusiv stipularea clauzelor potrivit cărora Rusia trebuia să garanteze instituţiile şi integritatea teritoriului românesc. Pentru întocmirea textului convenţiei a fost trimis la Bucureşti contele Nelidov, însă semnarea documentului a fost apoi tergiversată de guvernul Rusiei până când el a avut certitudinea că va declanşa războiul împotriva Imperiului Otoman, lucru ce a convenit şi României.

Vizita lui Brătianu la Livadia a coincis cu o mobilizare a armatei române, ţinută pe picior de război timp de mai multe luni în 1876. Spre sfârşitul anului 1876 la Constantinopol se făceau pregătiri pentru deschiderea unei conferinţe a puterilor, căreia ar fi trebuit să-i revină sarcina de a determina Imperiul Otoman să soluţioneze favorabil doleanţele popoarelor aflate sub dominaţia sa. Conferinţa de la Constantinopol, ţinută între 11/23 decembrie 1876 şi 30 ianuarie / 11 februarie 1877, nu a reuşit să găsească dezlegări pentru nici una din complexele probleme, înscrise pe agenda ei, deoarece contradicţiile care confruntau puterile participante s-au dovedit ireconciliabile.

Cursul situaţiei internaţionale indica limpede că o confruntare militară între Imperiul Rus şi Imperiul Otoman devenise iminentă. Cu prilejul unei noi întâlniri avute la Budapesta între conducătorii Rusiei şi Austro-Ungariei, acordul de principiu de la Reichstadt s-a materializat într-un document scris, ceea ce a dat ţarului certitudinea că putea acţiona nestingherit împotriva Imperiului Otoman.

Pentru România sosise timpul ca oştirea, susţinută moral şi material de întreaga naţiune, să reînvie pe câmpul de luptă gloria strămoşească, să se dovedească demnă continuatoare a tradiţiilor milenare care au marcat unitatea de destin a poporului român şi armatei lui. În anul 1877 în componenţa forţelor armate intrau: armata permanentă şi trupele teritoriale, corpul dorobanţilor, corpul grănicerilor, cavaleria, artileria, trupele de geniu, corpul flotilei şi serviciile armatei. În ansamblul sistemului militar românesc un loc distinct l-au ocupat miliţiile, fiind mobilizate peste 30 de batalioane, însumând 33.000 de luptători. În categoria gloatelor erau cuprinşi şi toţi bărbaţii între 20 şi 50 de ani care nu făceau parte din nicio altă structură militară.

Declanşarea unui nou război între imperiile rus şi otoman, devenise iminentă şi a impus guvernului de la Bucureşti să acţioneze rapid pentru a evita transformarea ţării noastre în teatrul unei conflagraţii pustiitoare sau într-o monedă de schimb la masa tratativelor postbelice. Pregătirile de război ale Rusiei şi Porţii intraseră în faza finală, iar cea mai mare parte a forţelor lor armate se concentra la frontierele ţării noastre. După o scădere relativă în urma înfrângerii suferite în războiul Crimeei (1853 – 1856), Rusia îşi refăcuse treptat puterea militară de care avea nevoie pentru a participa cu şanse de reuşită la cursa angajată alături de celelalte mari puteri pentru împărţirea şi reîmpărţirea zonelor de dominaţie şi influenţă. La începutul lunii decembrie 1876 au început să se efectueze transporturile de concentrare a trupelor ruse către zonele fixate. Comandamentul rus a mobilizat numai 4 corpuri de armată, precum şi un număr relativ restrâns de mari unităţi şi unităţi idependente, iar două corpuri de armată au fost mobilizate pentru acoperirea coastelor Mării Negre.

La 31 martie / 12 aprilie 1877 Consiliul de Miniştri a hotărât să se efectueze mobilizarea întregii armate române, iar la 2/14 aprilie, în locul colonelului George Slăniceanu, a fost numit ca ministru de Război generalul de brigadă Alexandru Cernat. Consiliul de Coroană, convocat la Bucureşti, la care au participat domnitorul Carol, primul ministru Brătianu şi aproape toţi miniştri guvernului, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti şi alţii, s-au pronunţat în favoarea semnării neîntârziate a convenţiei cu Rusia şi a participării armatei române la război alături de armata rusă. Titular al Ministerului de Externe a fost numit Mihail Kogălniceanu, care, prin bogata lui experienţă politică, prestigiu şi vastele relaţii avute atât în ţară cât şi peste hotare, putea să aducă o contribuţie marcantă la afirmarea orientării independente a României.

La 4/16 aprilie 1877 Mihail Kogălniceanu a parafat împreună cu baronul Dmitri Stuart, consilier de stat, agent diplomatic şi consul general al Rusiei, textul convenţiei privind trecerea trupelor ruse prin România, în ultima versiune, asupra căreia guvernele celor două state căzuseră deja de acord. Semnarea convenţiei româno-ruse a marcat un moment important în evoluţia relaţiilor dintre cele două state.

La 6/18 aprilie 1877 s-a dat publicităţii decretul de mobilizare a armatei române. Conform prevederilor decretului, erau mobilizate armata permanentă şi cea teritorială, cu rezervele lor. Efectivul total mobilizat a fost de aproximativ 100.000 militari, din care trupele pentru prima linie au însumat 58.700 militari, 12.300 de cai şi 190 de tunuri.
Concomitent cu mobilizarea, armata română a început operaţia de acoperire strategică a liniei Dunării, pentru a interzice ca fluviul să fie forţat de către trupele otomane şi apoi să transforme teritoriul ţării noastre în teatru de operaţii. La 25 aprilie / 7 mai 1877 armata română a finalizat ocuparea dispozitivului strategic prevăzut.

În seara de 11/23 aprilie 1877, la Bucureşti a sosit ştirea că trupele ruse devansând declaraţia oficială de război şi, ceea ce era mai grav, fără a mai aştepta votul parlamentului român sau a obţine în vreun fel acordul prealabil al guvernului ţării, pătrunseseră pe teritoriul românesc. Guvernul Brătianu a reacţionat energic, adresând un protest vehement ţarului şi înaltului comandament rus.

Ministrul de Război, generalul Al. Cernat, a ordonat la 23 aprilie / 5 mai 1877 trupelor aflate în dispozitivul de acoperire a Dunării să riposteze cu armele la orice acţiune agresivă săvârşită de otomani. La 26 aprilie / 8 mai 1877 a avut loc primul duel violent de artilerie între Calafat şi Vidin. Incidentele de-a lungul Dunării s-au generalizat, armata română a ajuns angajată „într-un război de fapt” împotriva trupelor otomane, guvernul fiind obligat să decreteze încă din 22 aprilie / 4 mai starea de război în toate judeţele limitrofe Imperiului Otoman. Desfăşurarea războiului impunea cu tot mai multă acuitate încheierea unei alianţe între România şi Rusia care să statueze, prin obligaţii reciproce bine determinate, cadrul şi condiţiile cooperării armatelor lor.

Faptul că înaltul comandament rus se instalase la Ploieşti crease, în special după ce în această localitate sosise marele duce Nicolae, la 20 aprilie / 2 mai 1877, condiţii favorabile pentru ca această chestiune să fie dezbătută mai aprofundat de către cei mai înalţi reprezentanţi ai conducerii statale şi armatelor celor două ţări. Primul contact avut de Carol cu marele duce Nicolae la Ploieşti a părut de bun augur. O a doua întrevedere importantă pe această temă între domnitor şi marele duce, secondaţi de şefii de stat major respectivi şi comandanţi superiori din ambele armate, a avut loc la 25 aprilie / 7 mai. Guvernul Imperiului Rus, ţinut la curent cu tratativele purtate, a comunicat că Rusia nu era interesată într-o cooperare militară cu România împotriva Imperiului Otoman dacă armata română nu se subordona nemijlocit înaltului comandament rus. În nota remisă guvernului român prin contele Nelidov se arăta că Rusia nu are nevoie de concursul armatei române şi nu invită România la o cooperaţiune peste Dunăre. Rusia miza pe o victorie facilă în Balcani şi era iritată de conţinutul propunerilor româneşti care-i lezau concepţia şi interesele de mare putere, refuzând alianţa militară oferită de România. Ca urmare, fiecare stat şi-a dus în continuare războiul lui potrivit propriilor interese şi scopuri, Rusia urmându-şi obiectivele specifice în Balcani, iar România animată de ţelurile dobândirii independenţei sale.

Ioan Galdea