O carte document, un manual de istorie: Fereste-ma, Doamne, de prieteni (prima parte)
De Redactia
Recenta aparitie în Editura Rao a acestei lucrari atât de importante, se poate aprecia un miracol, o minune în istoria româneasca a contemporaneitatii. Meritul îi apartine cunoscutului istoric, publicist Larry I. Watts, un american din Zona Oregonului, care dupa aparitia acestei carti a devenit celebru si caruia, cu siguranta istoriografia româneasca îi va gasi locul ce i se cuvine.
A fost posibila aparitia acestei carti si datorita sprijinului primit din partea familiei, în mod deosebit sotiei sale Gabriela si a rudelor din România.
Cercetarea, documentarea autorului a durat câtiva ani si s-a bazat pe studiul arhivelor si a mai multor carti de specialitate, fiind profund impresionat de soarta si destinul României începând din anul 1940 si pâna în anul 1989. Autorul face multe referiri si anterioare anului 1940 si dupa anul 1989.
În cele 800 de pagini cât cuprinde lucrarea, autorul a analizat consecintele suportate de România dupa încheierea celui De-al Doilea Razboi Mondial, precum si "avantajele” tarii noastre dupa ce a intrat în Tratatul de la Varsovia si în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER).
Dupa încheierea Primului Razboi Mondial, o data cu reîntregirea teritoriilor românesti si formarea României Mari, vecinii nostri, Rusia, Ungaria si Bulgaria, la care au aderat si alte state, au început imediat o lupta împotriva statului românesc, dusa pe mai multe fronturi.
Astfel, la începutul lunii martie 1919, când a luat fiinta, si pâna la dizolvarea sa oficiala, în 1943, Cominternul a fost centrul miscarii comuniste mondiale si forul în care erau rezolvate conflictele de partid. Dintre toate partidele si statele care urmau sa faca parte din Blocul Sovietic, România a fost cel mai slab situata în definirea unei perspective cu caracter national si cu atât mai putin, în apararea unui asemenea caracter.
În perioada primilor ani ai existentei Cominternului, România a fost singura care nici macar nu era reprezentata la congres, cu atât mai putin în forurile de decizie si în aparatul administrativ. Chiar si dupa afilierea românilor la Comintern, în 1921, ei au ramas o prezenta insignifianta în comparatie cu toti ceilalti „parteneri apropiati” din Tratatul de la Varsovia. Primii lideri ai PCR au fost numiti de Comintern, fiind cetateni straini, care în repetate rânduri au sustinut secesiunea României.
De-abia la 6 mai 1966, cu ocazia celei de-a 45-a aniversari de la fondarea PCR, N. Ceausescu a criticat în termeni categorici politica interbelica a partidului, care a negat statutul României de stat unitar si a sustinut secesiunea Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei de Nord si Dobrogei. Si în anul 1972 N. Ceausescu a declarat ca PCR gresise grav când ceruse separarea unor parti din teritoriu de statul român, sub conducerea Cominternului.
Printre liderii si militantii Cominternului s-au aflat: Lenin, Trotki, Stalin, Bela Kun, Cristian Racovski, Endre Rudiansky, Matyas Rakosi, Nikolai Ejov, Imre Nagy, Gheorghi Dimitrov, Elek Kobles, Vitali Holostenko, Jeno Landlern, Bela Brainer, Boris Stefanov, Jeno Iakobovicz, Miklos Goldberg, s.a., majoritatea rusi si maghiari, toti dusmani ai românilor.
Dupa rusi, ungurii au avut cea mai mare prezenta si influenta în Comintern, a carui obiectiv de baza a fost amenintarea statului român. La acest obiectiv a aderat si regentul Miklos Horty, care în octombrie 1919 a conceput un memorandum care urmarea refacerea Ungariei Mari prin distrugerea României. Prin memorandumul lui Horty se urmarea izolarea diplomatica a României, iar în Transilvania trebuia sa existe în permanenta o organizatie iredentista agresiva.
Cominternul constituia sediul unei retele clandestine internationale de agenti, care operau împotriva guvernelor din statele lor de origine, directionat de Moscova. Prin spionaj direct, agentii aveau nume false, documente false, legende, comunicari criptate, casute postale oarbe, finantari acoperite,urmareau construirea de retele si contrafilajul, toate acestea în scopul realizarii unei retele de partide comuniste necesare pentru doborârea „revolutionara” a adversarilor.
Unul din principalii adversari, inamicul nr.1, tinta de baza a fost în permanenta România. Cominternul a fost puternic sprijinit de NKVD ( Securitatea de Stat Sovietica), foarte multi din NKVD actionau si în cadrul Cominternului.
O diversiune la adresa României a fost în 1924, când Moscova a anuntat crearea Republicii Socialiste Sovietice Autonome a Moldovei, „baza României Sovietice”, creata cu scopul eliberarii fratilor care gemeau sub jugul oligarhiei. Centrele sovietice de informatii din Odessa si Tiraspol au simulat o revolta în orasul basarabean Tatar Bunar, care a fost rapid înabusita de siguranta si de militarii români. Ca parte a propagandei care justifica invazia sovietica, ziarele sovietice au început sa publice asa-zise scrisori din partea grupurilor de tarani basarabeni care cereau formarea unei republici autonome.
Intentia Moscovei de a intra în Basarabia, sprijinul fata de pretentiile Ungariei fata de Transilvania si încurajarea pretentiilor Bulgariei asupra Dobrogei au devenit explicite imediat dupa semnarea Pactului Hitler-Stalin, în august 1939. Imediat dupa acest pact, fostul sef al PCR si secesionist militant al Dobrogei, Boris Stefanov a publicat un articol în ziarul Cominternului în care sugera cesiunea iminenta a provinciilor românesti si pleda pentru necesitatea stabilirii de baze militare sovietice în aceste teritorii.
Dupa semnarea pactului, Molotov l-a asigurat pe Jozsef Kristoffy (reprezentantul maghiar la Moscova) ca Uniunea Sovietica considera „pretentiile Ungariei asupra României ca fiind bine fundamentate”, adaugând ca Budapesta putea conta pe sprijinul Moscovei la „orice conferinta internationala la care se va ridica problema pretentiilor Ungariei”.
În ziua de 27 iunie 1940, Moscova a înaintat un ultimatum României, solicitând cedarea Basarabiei si Bucovinei de Nord cu toata populatia acestora de 3,7 milioane de locuitori. În urma acestui ultimatum a urmat invazia sovietica în Basarabia si Bucovina de Nord, apoximativ 500.000 oameni au fost expropriati si deportati, a fost implementat un program de deznationalizare si rusificare, începând cu interzicerea alfabetului latin, închiderea tuturor scolilor laice si confesionale românesti, inslusiv transferarea Bisericii Ortodoxe de la Mitropolia Româna a Basarabiei, din care facuse parte începând cu secolul al XIV-lea, la Patriarhia Rusa.
Prin aceste masuri Stalin a schimbat compozitia si structura etnica a Basarabiei. Aceasta purificare etnica deghizata a fost regizata de conducatorul Ucrainei, Nikita Hrusciov, iar 4.000 de români au fost încarcerati în final, în închisorile NKVD, o mare parte dintre acestia au fost executati de NKVD, începând cu cei care au avut legaturi cu Sfatul Tarii din Basarabia si cu Unirea din 1918.
Seful ucrainean al NKVD, Lavrenti Beria a solicitat suplimentarea cu un numar de 2.000 a personalului necesar pentru operatiuniunile de suprimare a românilor, sute de mii de români au murit în Siberia si Asia Centrala, altii au ramas definitiv în aceste regiuni. Calvarul, suferinta românilor sunt inimaginabile, un adevarat genocid, etnocid, holocaust.
Preocuparea Moscovei pentru aceste operatiuni este sugerata de alegerea în Sovietul Suprem al R.S.S Moldova, la începutul anului 1941, a lui Stalin, Hrusciov, Molotov, Vorosilov, Kalinin si Timosenko, toti dusmani ai românilor.
În urma Diktatului de la Viena, pe 30 august 1940, România a cedat Ungariei nordul Transilvaniei, cu o populatie de 2,6 milioane locuitori, majoritatea români. Autoritatile maghiare de ocupatie au expulzat fortat între 40.000 si 60.000 de români si au trimis alti 70.000 pe frontul rusesc „înrolati în companii de munca fortata”.
Metodele utilizate în nordul Transilvaniei au fost simetrice celor utilizate de autoritatile sovietice în Basarabia si în Bucovina de Nord, au fost executati aproximativ 1.000 de români si au arestat 15.000 în primele trei luni. Scopul strategic anuntat de Horty era „colonizarea românilor” prin expulzarea, asimilarea fortata si asasinat, iar în final purificarea etnica a Transilvaniei.
Procesul lung de o saptamâna, cât a durat operatiunea de ocupare a Transilvaniei (5-12 septembrie 1940), a constituit un pogrom antiromânesc extrem de brutal, prin care s-a încercat alungarea populatiei românesti din teritoriu. Cele mai multe crime în masa au fost comise în localitatile Trasnea (9 septembrie) si Ip (13-14 septembrie), unde sute de barbati, femei si copii au fost luati din satele lor de armata ungara si executati, singura lor vina fiind ca erau români.
În 1944, Moscova a format comisia Litvinov, compusa din trei comisari adjuncti pentru afaceri externe, prim-adjunctul Litvinov, Lozovski si Manuilski. Pe 5 iunie 1944 într-un document ”Despre Transilvania”, Litvinov le-a trimis lui Stalin, Molotov, Vorosilov si Visinschi evaluarile asupra alocarii viitoare a teritoriului românesc. „Cea mai buna solutie,” argumenta el, era, recunoasterea statutului de independenta a Transilvaniei, în afara oricaror aliante si federatii.
Cominternistii din Transilvania de Nord aflati la Moscova, precum Vasile Luca si Valter Roman, figuri proeminente în propaganda sovietica, erau mult mai orientati catre partidul maghiar. La mijlocul anului 1944, Stalin concepea ideea unei federatii în legatura cu Transilvania, care constituia o cedare în favoarea Budapestei, aducându-i suveranitatea partiala în regiune.
Si dupa 23 august 1944 Moscova îsi sprijinea propriile interese si, în acelasi timp, îsi demonstra întelegerea fata de Budapesta. Astfel pe 11 noiembrie 1944, la Târgu Mures, autoritatile militare sovietice au înlocuit rapid administratia româneasca proaspat instalata, careia i-a ordonat „sa elibereze întregul teritoriu al Transilvaniei”, astfel ca administratia militara sovietica fusese instaurata.
În ianuarie 1945 a aparut propunerea referitoare la un protectorat sovietic pe termen lung. La începutul anului 1945, autoritatile maghiare de la Cluj au creat un parlament independent pentru „Nordul Transilvaniei Liber si Independent”. În iune 1945 ministrul de Interne pregatit de NKVD si sef al organelor de securitate, Teohari Georgescu, informa guvernul român ca Transilvania nu va putea fi recâstigata decât „ca parte constitutiva a Uniunii Sovietice”, primind o dezaprobare puternica din partea lui Gh. Gheorghiu-Dej.
Hrusciov împreuna cu generalul Leonid Brejnev, seful NKVD pentru Ucraina, Ivan Sevrov si generalul A. A. Episev, au condus o miscare secesionista în 1945, în Maramures, parte a teritoriului inclus în nordul Transilvaniei ocupate, la granita cu Ucraina.
Sprijinul consistent acordat de Stalin în perioada interbelica pretentiilor teritoriale ale Budapestei le-a dat cominternistilor unguri convingerea ca tara lor „va pastra Transilvania” si dupa razboi. Conducerea maghiara a pus la cale o campanie psihologica pe termen lung, asemanatoare cu cea dusa în perioada interbelica de Liga Revizionista, permitând Federatiei Mondiale a Maghiarilor, a lui Horty, sa-si continue operatiunile.
Când la sfârsitul lui mai 1946, Conferinta de la Paris a ministrilor de Externe a anuntat intentia de a anula Pactul Hitler-Stalin si de a returna Transilvania României, Jozsef Revai, seful propagandei maghiare al PCM a insistat cu îndârjire ca hotarârea „nu era definitiva, ca numai negocierile de pace vor decide”. Totodata cominternistul Zoltan Vass, membru al CC al PCM, a pretins ca „potrivit tuturor probabilitatilor, Transilvania va apartine Ungariei.” Nu a fost exclusa nici varianta ca Transilvania sa devina republica autonoma.
Stalin a încurajat pretentiile Ungariei cu scopul de a mentine România concentrata în întregime pe problema Transilvaniei, înainte de încheierea tratatului de pace. Amenintarea României cu pierderea Transilvaniei a fost un argument puternic pentru a convinge Bucurestiul sa accepte solicitarile sovietice, redefinind astfel retroactiv România drept stat agresor si anulând pretentiile sale legate fata de Basarabia si de nordul Bucovinei.
Ioan Galdea
(n.r.: Va continua)
A fost posibila aparitia acestei carti si datorita sprijinului primit din partea familiei, în mod deosebit sotiei sale Gabriela si a rudelor din România.
Cercetarea, documentarea autorului a durat câtiva ani si s-a bazat pe studiul arhivelor si a mai multor carti de specialitate, fiind profund impresionat de soarta si destinul României începând din anul 1940 si pâna în anul 1989. Autorul face multe referiri si anterioare anului 1940 si dupa anul 1989.
În cele 800 de pagini cât cuprinde lucrarea, autorul a analizat consecintele suportate de România dupa încheierea celui De-al Doilea Razboi Mondial, precum si "avantajele” tarii noastre dupa ce a intrat în Tratatul de la Varsovia si în Consiliul de Ajutor Economic Reciproc (CAER).
Dupa încheierea Primului Razboi Mondial, o data cu reîntregirea teritoriilor românesti si formarea României Mari, vecinii nostri, Rusia, Ungaria si Bulgaria, la care au aderat si alte state, au început imediat o lupta împotriva statului românesc, dusa pe mai multe fronturi.
Astfel, la începutul lunii martie 1919, când a luat fiinta, si pâna la dizolvarea sa oficiala, în 1943, Cominternul a fost centrul miscarii comuniste mondiale si forul în care erau rezolvate conflictele de partid. Dintre toate partidele si statele care urmau sa faca parte din Blocul Sovietic, România a fost cel mai slab situata în definirea unei perspective cu caracter national si cu atât mai putin, în apararea unui asemenea caracter.
În perioada primilor ani ai existentei Cominternului, România a fost singura care nici macar nu era reprezentata la congres, cu atât mai putin în forurile de decizie si în aparatul administrativ. Chiar si dupa afilierea românilor la Comintern, în 1921, ei au ramas o prezenta insignifianta în comparatie cu toti ceilalti „parteneri apropiati” din Tratatul de la Varsovia. Primii lideri ai PCR au fost numiti de Comintern, fiind cetateni straini, care în repetate rânduri au sustinut secesiunea României.
De-abia la 6 mai 1966, cu ocazia celei de-a 45-a aniversari de la fondarea PCR, N. Ceausescu a criticat în termeni categorici politica interbelica a partidului, care a negat statutul României de stat unitar si a sustinut secesiunea Transilvaniei, Basarabiei, Bucovinei de Nord si Dobrogei. Si în anul 1972 N. Ceausescu a declarat ca PCR gresise grav când ceruse separarea unor parti din teritoriu de statul român, sub conducerea Cominternului.
Printre liderii si militantii Cominternului s-au aflat: Lenin, Trotki, Stalin, Bela Kun, Cristian Racovski, Endre Rudiansky, Matyas Rakosi, Nikolai Ejov, Imre Nagy, Gheorghi Dimitrov, Elek Kobles, Vitali Holostenko, Jeno Landlern, Bela Brainer, Boris Stefanov, Jeno Iakobovicz, Miklos Goldberg, s.a., majoritatea rusi si maghiari, toti dusmani ai românilor.
Dupa rusi, ungurii au avut cea mai mare prezenta si influenta în Comintern, a carui obiectiv de baza a fost amenintarea statului român. La acest obiectiv a aderat si regentul Miklos Horty, care în octombrie 1919 a conceput un memorandum care urmarea refacerea Ungariei Mari prin distrugerea României. Prin memorandumul lui Horty se urmarea izolarea diplomatica a României, iar în Transilvania trebuia sa existe în permanenta o organizatie iredentista agresiva.
Cominternul constituia sediul unei retele clandestine internationale de agenti, care operau împotriva guvernelor din statele lor de origine, directionat de Moscova. Prin spionaj direct, agentii aveau nume false, documente false, legende, comunicari criptate, casute postale oarbe, finantari acoperite,urmareau construirea de retele si contrafilajul, toate acestea în scopul realizarii unei retele de partide comuniste necesare pentru doborârea „revolutionara” a adversarilor.
Unul din principalii adversari, inamicul nr.1, tinta de baza a fost în permanenta România. Cominternul a fost puternic sprijinit de NKVD ( Securitatea de Stat Sovietica), foarte multi din NKVD actionau si în cadrul Cominternului.
O diversiune la adresa României a fost în 1924, când Moscova a anuntat crearea Republicii Socialiste Sovietice Autonome a Moldovei, „baza României Sovietice”, creata cu scopul eliberarii fratilor care gemeau sub jugul oligarhiei. Centrele sovietice de informatii din Odessa si Tiraspol au simulat o revolta în orasul basarabean Tatar Bunar, care a fost rapid înabusita de siguranta si de militarii români. Ca parte a propagandei care justifica invazia sovietica, ziarele sovietice au început sa publice asa-zise scrisori din partea grupurilor de tarani basarabeni care cereau formarea unei republici autonome.
Intentia Moscovei de a intra în Basarabia, sprijinul fata de pretentiile Ungariei fata de Transilvania si încurajarea pretentiilor Bulgariei asupra Dobrogei au devenit explicite imediat dupa semnarea Pactului Hitler-Stalin, în august 1939. Imediat dupa acest pact, fostul sef al PCR si secesionist militant al Dobrogei, Boris Stefanov a publicat un articol în ziarul Cominternului în care sugera cesiunea iminenta a provinciilor românesti si pleda pentru necesitatea stabilirii de baze militare sovietice în aceste teritorii.
Dupa semnarea pactului, Molotov l-a asigurat pe Jozsef Kristoffy (reprezentantul maghiar la Moscova) ca Uniunea Sovietica considera „pretentiile Ungariei asupra României ca fiind bine fundamentate”, adaugând ca Budapesta putea conta pe sprijinul Moscovei la „orice conferinta internationala la care se va ridica problema pretentiilor Ungariei”.
În ziua de 27 iunie 1940, Moscova a înaintat un ultimatum României, solicitând cedarea Basarabiei si Bucovinei de Nord cu toata populatia acestora de 3,7 milioane de locuitori. În urma acestui ultimatum a urmat invazia sovietica în Basarabia si Bucovina de Nord, apoximativ 500.000 oameni au fost expropriati si deportati, a fost implementat un program de deznationalizare si rusificare, începând cu interzicerea alfabetului latin, închiderea tuturor scolilor laice si confesionale românesti, inslusiv transferarea Bisericii Ortodoxe de la Mitropolia Româna a Basarabiei, din care facuse parte începând cu secolul al XIV-lea, la Patriarhia Rusa.
Prin aceste masuri Stalin a schimbat compozitia si structura etnica a Basarabiei. Aceasta purificare etnica deghizata a fost regizata de conducatorul Ucrainei, Nikita Hrusciov, iar 4.000 de români au fost încarcerati în final, în închisorile NKVD, o mare parte dintre acestia au fost executati de NKVD, începând cu cei care au avut legaturi cu Sfatul Tarii din Basarabia si cu Unirea din 1918.
Seful ucrainean al NKVD, Lavrenti Beria a solicitat suplimentarea cu un numar de 2.000 a personalului necesar pentru operatiuniunile de suprimare a românilor, sute de mii de români au murit în Siberia si Asia Centrala, altii au ramas definitiv în aceste regiuni. Calvarul, suferinta românilor sunt inimaginabile, un adevarat genocid, etnocid, holocaust.
Preocuparea Moscovei pentru aceste operatiuni este sugerata de alegerea în Sovietul Suprem al R.S.S Moldova, la începutul anului 1941, a lui Stalin, Hrusciov, Molotov, Vorosilov, Kalinin si Timosenko, toti dusmani ai românilor.
În urma Diktatului de la Viena, pe 30 august 1940, România a cedat Ungariei nordul Transilvaniei, cu o populatie de 2,6 milioane locuitori, majoritatea români. Autoritatile maghiare de ocupatie au expulzat fortat între 40.000 si 60.000 de români si au trimis alti 70.000 pe frontul rusesc „înrolati în companii de munca fortata”.
Metodele utilizate în nordul Transilvaniei au fost simetrice celor utilizate de autoritatile sovietice în Basarabia si în Bucovina de Nord, au fost executati aproximativ 1.000 de români si au arestat 15.000 în primele trei luni. Scopul strategic anuntat de Horty era „colonizarea românilor” prin expulzarea, asimilarea fortata si asasinat, iar în final purificarea etnica a Transilvaniei.
Procesul lung de o saptamâna, cât a durat operatiunea de ocupare a Transilvaniei (5-12 septembrie 1940), a constituit un pogrom antiromânesc extrem de brutal, prin care s-a încercat alungarea populatiei românesti din teritoriu. Cele mai multe crime în masa au fost comise în localitatile Trasnea (9 septembrie) si Ip (13-14 septembrie), unde sute de barbati, femei si copii au fost luati din satele lor de armata ungara si executati, singura lor vina fiind ca erau români.
În 1944, Moscova a format comisia Litvinov, compusa din trei comisari adjuncti pentru afaceri externe, prim-adjunctul Litvinov, Lozovski si Manuilski. Pe 5 iunie 1944 într-un document ”Despre Transilvania”, Litvinov le-a trimis lui Stalin, Molotov, Vorosilov si Visinschi evaluarile asupra alocarii viitoare a teritoriului românesc. „Cea mai buna solutie,” argumenta el, era, recunoasterea statutului de independenta a Transilvaniei, în afara oricaror aliante si federatii.
Cominternistii din Transilvania de Nord aflati la Moscova, precum Vasile Luca si Valter Roman, figuri proeminente în propaganda sovietica, erau mult mai orientati catre partidul maghiar. La mijlocul anului 1944, Stalin concepea ideea unei federatii în legatura cu Transilvania, care constituia o cedare în favoarea Budapestei, aducându-i suveranitatea partiala în regiune.
Si dupa 23 august 1944 Moscova îsi sprijinea propriile interese si, în acelasi timp, îsi demonstra întelegerea fata de Budapesta. Astfel pe 11 noiembrie 1944, la Târgu Mures, autoritatile militare sovietice au înlocuit rapid administratia româneasca proaspat instalata, careia i-a ordonat „sa elibereze întregul teritoriu al Transilvaniei”, astfel ca administratia militara sovietica fusese instaurata.
În ianuarie 1945 a aparut propunerea referitoare la un protectorat sovietic pe termen lung. La începutul anului 1945, autoritatile maghiare de la Cluj au creat un parlament independent pentru „Nordul Transilvaniei Liber si Independent”. În iune 1945 ministrul de Interne pregatit de NKVD si sef al organelor de securitate, Teohari Georgescu, informa guvernul român ca Transilvania nu va putea fi recâstigata decât „ca parte constitutiva a Uniunii Sovietice”, primind o dezaprobare puternica din partea lui Gh. Gheorghiu-Dej.
Hrusciov împreuna cu generalul Leonid Brejnev, seful NKVD pentru Ucraina, Ivan Sevrov si generalul A. A. Episev, au condus o miscare secesionista în 1945, în Maramures, parte a teritoriului inclus în nordul Transilvaniei ocupate, la granita cu Ucraina.
Sprijinul consistent acordat de Stalin în perioada interbelica pretentiilor teritoriale ale Budapestei le-a dat cominternistilor unguri convingerea ca tara lor „va pastra Transilvania” si dupa razboi. Conducerea maghiara a pus la cale o campanie psihologica pe termen lung, asemanatoare cu cea dusa în perioada interbelica de Liga Revizionista, permitând Federatiei Mondiale a Maghiarilor, a lui Horty, sa-si continue operatiunile.
Când la sfârsitul lui mai 1946, Conferinta de la Paris a ministrilor de Externe a anuntat intentia de a anula Pactul Hitler-Stalin si de a returna Transilvania României, Jozsef Revai, seful propagandei maghiare al PCM a insistat cu îndârjire ca hotarârea „nu era definitiva, ca numai negocierile de pace vor decide”. Totodata cominternistul Zoltan Vass, membru al CC al PCM, a pretins ca „potrivit tuturor probabilitatilor, Transilvania va apartine Ungariei.” Nu a fost exclusa nici varianta ca Transilvania sa devina republica autonoma.
Stalin a încurajat pretentiile Ungariei cu scopul de a mentine România concentrata în întregime pe problema Transilvaniei, înainte de încheierea tratatului de pace. Amenintarea României cu pierderea Transilvaniei a fost un argument puternic pentru a convinge Bucurestiul sa accepte solicitarile sovietice, redefinind astfel retroactiv România drept stat agresor si anulând pretentiile sale legate fata de Basarabia si de nordul Bucovinei.
Ioan Galdea
(n.r.: Va continua)
Autor Redactia
Scrie un comentariu
Comentarii
Vezi toate comentariile
Nu exista inca comentarii, dar poti fi primul care comenteaza acest articol.
Scrie un comentariu