Pro vitae (II)

Dictonul societății contemporane A AVEA, A EPATA, A CONDUCE nu poate fi satisfăcut de legea ce și-o impun sihastrul și geniul: a ști, a vrea, a putea; geniul vrea să știe tot, ascetul să se știe, geniul poate transmite realul, ascetul poate înfrânge realul, foamea, frigul, spaima, geniul se autoflagelează, vrea să știe și poate asta, ascetul vrea să se distileze prin posturi, să-și reducă materia grosieră, să aceeseze căile iluminării. În mod cert se poate afirma că cel ce pleacă ajunge undeva dar cel ce simte, vrea și gândește poate ajunge oriunde. E un detaliu neimportant ce l-a scăpat societatea ori, în mod voit, este ocultat. Da, e adevărat că atunci când venim în lume nimeni nu ne-a întrebat dacă vrem și dacă o cunoaștem; această exprimare metaforică e de ajuns ca să arate divorțul dintre cine suntem și ce suntem împinși să devenim și nu din cauze naturale sau obiective.

Femeia renunță la revoltă, la calea geniului ori la asceza sihastrului din motive biologice; ea devine una născătoare de viață, devine creator (indiferent de calitatea și nivelul pregătirii ei) de altă viață pe care trebuie să o susțină, să o protejeze – aceasta-i o cauză naturală. Indivizii ce renunță la asceză ori autoflagelarea geniului din neputințe fizice (boală, handicap) din motive catrastrofice, pandemii, sinistre, seiseme etc., cauze obiective cu o scuză reală. Dar ei, restul societății, de ce aleg A AVEA, A ETAPA, A CONDUCE? Pentru că ei preferă ADEVĂRULUI un spectacol, doar un spectacol, despre adevăr dar cât mai convenabil pe sloganul lor și habar n-au că orice Sine vine în lume ca să se întrebe cine-i EL, acela care este cauza tuturor cauzelor și unde l-ar putea afla.

Iubirea de Dumnezeu precede cunoașterea – omul ca templu creștin este locul unde ADEVĂRUL se manifestă și devine tangibil spiritual. Putem avea iubire de Dumnezeu sub imboldul lui a avea, a epata, a conduce (a asupri?!). Dacă definim iubirea ca trăire în comuniune și lipsită de părtinire atunci a avea, a epata, a domina devin un non sens, cunoașterea e o stare de împlinire interioară, o intrare în posesie de Sine – cum să ai, cu ce să uimești, pe cine să domini când de fapt ești tu cu Sinele pe care îl raportezei la existență prin ceilalți.

Susțin că această societate sprijinită pe posesie, pe etalare și dominare este cu totul și cu totul străină de ce-i este dat Omului în unica sa viață. Iată cauza cauzelor a sentimentului de nemulțumire, de ratare, de sațietate în plinul de nimicuri cu care se irosește scurgerea prin viață a celor mai mulți și disperarea în fața neantului morții, poartă după care cei mai mulți nu sesizează decât nimicul absolut. Iată nevoia (absurdă pentru cei mai mulți) unor entități ce vor să simtă, să știe, să poată și pornesc prin asceză pe calea metafizică a stării de dincolo de real, a captării în sinele ființei lor a stării de sfințenie, de trăire cu duh, de înduhovednicire ori cei ce prin autoflagelare, meditație, studiu și concentrare permanentă, prin efort în dincolo de volitivul normal (prin voință divină) se desprind de reguli, legi, spațiu și penetrează (intuitiv) conștient în alte dimensiuni ori în viitor devenind acele borne de hotar la care se raportează un domeniu, o etapă, o lege și către care acced alte tendințe spre a-i confirma sau combate. Geniul și opera lui este peren indiferent de etapă, societate, fenomene; este readaptabil și practicabil în varii domenii generând noduri energetice din care se dezvoltă alte teorii, etape, legi, forme artistice.

Iubirea, așa cum este ea acceptată și înțeleasă de cei mai mulți, este o tendință egoistă de acaparare, de posesie și dominare a altei persoane (al meu, a mea); această iubire este incompletă, riscantă și repede pieritoare fie prin împlinirea ori neîmplinirea ei fie prin dispariția subiectului adorat fie prin migrarea spre alți idoli a celui ce o poartă, toate din cauza irealității fundamentelor unei astfel de iubiri. Iubirea presupune trăire, sacrificiu și ridicarea pe trepte în dincolo de instinctul de reproducere, dincolo de satisfacție, dincolo de orgoliu de proprietar inconștient supus transformărilor hormonale. Sihastrul se leapădă de iubire ori de tarele ei?! El tinde spre intrarea în comuniune cu puterea divină și aceasta e posibil doar prin iubire, iubire în afara patimilor carnale, posibilă într-un trup despătimit, total străin de realitatea socială în toate etapele ei. Ascetul este un asocial nu doar prin izolare ci, mai ales, prin depărtarea de tot ceea ce societatea recunoaște ca reguli, nevoi, realizări și comportament.

Geniul este izolat de societate, el este neconvenabil ordinii admise, el este turbulent prin negarea regulilor care tind să-l anihileze. Prin studiu, efort, autoflagelare el tinde să redescopere ori să emită alte adevăruri, alte reguli neconvenabile contemporanilor, devine un pericol social iar intransigența sa, refuzul oricăror influențe îl îndepărtează și de sensul său biologic și oricât l-ar iubi o femeie ea tot nu-l va lua în posesie și nu-l va putea înțelege în sensul sacrificiului său. Iubirea artistului e atotcuprinzătoare, el se împarte cu bucuria dăruirii tuturor, nu doar prin opera sa, ci și pe sine ca entitate fizică. Societatea îl numește ușuratic și-l blamează că nu-i respectă regulile sclavagiste de posesie a unei persoane asupra alteia.

Ascetul este un asocial străin de realitatea socială temporală, s-a desprins din iubire pentru înălțare în duh, el s-a întors cu fața spre marea, unica și nepărtinitoarea iubire a lui Dumnezeu.

Gemiul, artistul e considerat asocial, este excomunicat din societate din frică pentru ce ar putea produce dar, automat, el devine un stindard, un înainte mergător spre care se vor îndrepta speranțele celor nemulțumiți ori a celor ce bănuiesc că-i posibilă și o altă cale de a veni din niciundele copilăriei pentru a trăi conștiența și a o lua cu tine dincolo de poarta dispariției.

Iată o treaptă, dacă nu superioară, cel puțin ciudată pentru cei mai mulți dintre oameni; scetul ce își trimite adorația în sus spre divin arzându-se pe sine și artistul, geniul, ce se macină pentru a refăuri, descoperi, anunța pe cei de jos de marile probleme ale viitorului, existenței, trăirilor și disparițiilor.

Prin natura sa fizică, adaptată la mediu prin metabolism, omul este o ființă egoistă (ca toate viețuitoarele) să-și păstreze integritatea, să-și asigure existența și continuitatea; ei bine, cu atât mai mult sunt demni de admirat, urmat și aclamat geniul și ascetul, ei se înving, își anulează egoismul natural izvorât din instinctul de apărare și reușesc să cuprindă și să se dăruiască, cunoașterea devine pentru ei o stare interioară, o intrare în posesia de sine. Ascetul simte Misterul Crucii ca parte dintr-un tot unde strălucesc teologia, filozofia, științele și arta, iubirea de Dumnezeu (informația supremă, totală) e posibilă în templul creștin locul unde adevărul se manifestă și devine tangibil spiritual.

Îmi pun întrebarea dacă mai putem vorbi despre egoism, separare, pierdere sau cum mai vreți să o numim, a geniului și ascetului, a celor ce se retrag pentru a se cuceri și pe care lumea nu-i pricepe, nu-i urmează, a sensului pe care îl transmit către cei din afara sferei lor de cucerire, din afara drumului ce îl deschid. Exemplele de artiști, de sihastri și sfinți sunt numeroase la toate națiile și-n toate religiile dar recunoașterea și mai ales acceptarea și urmarea și trăirea în comuniune cu ei sunt ca și inexistente. Chiar de sunt receptați în timpul vieții lor le este apreciată mai ales valoarea materială (ce li se atribuie) ori capacitatea de influență, vindecare, iluminare și nu capacitățile profunde pe care societatea le va descoperi și adopta (ori le va infirma multă vreme) odată cu creșterea nivelului de absorție a elementelor revelate de genii și asceți. Mai repede societatea își va fabrica genii și asceți care să-i producă material mai mult, mai repede ori asceți care să le arate căi spre dominarea fizicului uman (modelare, înfrumusețare, rapiditate, forță); pe aceștia îi vor recunoaște, aclama și retribui cu bani, onoruri și publicitate excesivă.

Pun întrebarea dacă aceste ”genii”, acești ”asceți” sunt egali cu ceea ce am definit în cele de mai sus. Dau ca exemplu perenitatea în timp a filozofiei lui Aristotel și câți ”filozofi” s-au măcinat și pierdut în neant în dezbaterile religioase din Imperiul Bizantin?! Perenitatea operei lui Eminescu ce își găsește echivalențe în varii domenii și în timpi diferiți față de marea poezie a cântătorilor comuniste.

Putem conchide că ”nu se mai nasc eroi pe stradă/ nici la ușa cafenelei” și că cel mai bine a lămurit problema tot Eminescu (cel mai mare poet și filozof al secolului al XIX-lea, total necunoscut pentru că a scris în limba română) ”trăind în cercul vostru strâmt norocul vă petrece/ iar eu în lumea mea mă simt nemuritor și rece”. E bine știut cum l-a primit societatea pe Eminescu, cum l-a tocat și l-a condamnat accentuându-i nebunia și cum ”l-a iubit” Veronica Micle prin amicul Caragiale. ”Știm” cum l-a tratat societatea pe Arsenie Boca, ce recunoaștere plină de privațiuni i-a aplicat toată viața și acum cei rătăciți aleargă pe urmele a ce a fost sperând că va mai putea fi, sperând în a i se recunoaște sfințenia.