Podcast-urile politice

În ceea ce priveşte podcast-ul, există politicieni care au apelat la acesta, primul fiind un candidat al Partidului Democrat în anii 2004 şi 2008, John Edwards, primul politician şi Second Life, fiind urmat de Hillary Clinton şi Barack Obama. În 2007, sediile virtuale ale candidaţilor la alegerile prezidenţiale din Franţa se bucurau de mai mult succes decât sediile reale. Interesul era atât de mare în Second Life încât Franţa ajunsese pe locul doi în ceea ce priveşte numărul de avataruri.

În 2005, podcast-ul lui Edwards era definitivat din toate punctele de vedere: se regăseau cântece, întrebări din partea străinilor, recenzii, discuţii pe subiecte diverse etc. Iar la scurt timp, Bush şi Arnold Schwarzenegger i s-au alăturat în acest mediu, făcând din el un „instrument de comunicare instituţională cu cetăţenii statului.” Dacă la acea vreme era ceva neobişnuit, astăzi toţi marii politicieni americani transmit mesaje politice prin intermediul podcast-ului. Această tendinţă a ajuns şi în Europa, Angela Merkel devenind în anul 2006 primul şef de guvern care folosea podcast-ul pentru a comunica cu cetăţenii şi de atunci îl utilizează constant.

The Washington Post a realizat un podcast numit Can He Do That?, care urmăreşte activitatea politică a preşedintelui Donald Trump. Realizarea fiecărui episod este datorată unei echipe de jurnalişti şi experţi îndrumaţi de Carol Alderman. Gazda episoadelor este Allison Michaels. Podcast-ul îl descrie pe Trump ca pe un preşedinte care va rămâne în istorie pentru nonconformismul său, guvernarea sa fiind diferită faţă de cele de dinainte. De fiecare dată când liderul acţionează, lumea se întreabă „Poate să facă asta?”, prin urmare, experţii The Washington Post au considerat că podcast-ul ar trebui să se concentreze sub acest aspect al guvernării sale.

Printre ţările deschise către noile media se numără România, Ungaria, Polonia şi Slovacia, fapt foarte important pentru aceste ţări întrucât „simpla prezenţă marchează statutul lor oficial de instrumente de comunicare politică şi electorală.” Ferenc Gyurcsany, şeful Executivului din Ungaria şi-a creat un blog în anul 2006, obţinând cele mai multe comentarii în urma postării unui discurs care a dus la criză politică şi socială deoarece acesta acuza guvernul de activităţi duplicitare. Dar chiar şi în timpul crizei, blogul a continuat să îi folosească ca instrument de comunicare cu populaţia. Fostul prim-ministru al Poloniei s-a folosit de blogul său în acelaşi scop şi a fost luat drept exemplu de către ceilalţi politicieni polonezi. Cu acelaşi entuziasm au privit acest mediu şi prim-miniştrii Olandei şi guvernului australian. Până în anul 2007, doar doi şefi de stat se alăturaseră blogosferei: preşedinţii Sloveniei şi a Iranului. Cel dintâi, Janez Drnovsek îşi face cunoscută activitatea în calitatea de om politic prin intermediul blogului său, dar şi pentru a fi mai credibil în ochii cetăţenilor săi.

Preşedintele Iranului îşi exprimă intenţiile de a cumpăra arme nucleare chiar pe blogul său. De altfel, acesta îşi exprimă această dorinţă oricând are ocazia.
Dorina Guţu consideră că nu se poate face o analiză cantitativă în ceea ce priveşte blogurile oamenilor politici deoarece fiecare dintre ei şi-au construit platformele în moduri diferite: pe portaluri de ştiri, pe site-uri ale organizaţiilor personale etc, acest lucru făcând imposibilă delimitarea numărului de accesări.